De obicei, când deficitul de apă ajunge în atenţia publicului, este o problemă agricolă, de mediu sau de aprovizionare cu apă potabilă. Când solul se usucă, culturile sunt în pericol; când râul se retrage, fauna sălbatică este afectată; când resursele de apă se diminuează, oamenii şi autorităţile încep să vorbească despre restricţii în aprovizionarea cu apă.
Unul dintre cele mai importante riscuri industriale şi energetice ale secolului XXI este mai puţin spectaculos: ce se întâmplă când nu există suficientă apă pentru răcirea instalaţiilor centralelor electrice şi funcţionarea sistemelor industriale la scară largă? Este o întrebare pe care şi-o pune revista maghiară Qubit.
O parte semnificativă a industriei moderne se bazează nu numai pe energie, materii prime, gaze naturale, reţele electrice sau conexiuni logistice, ci şi pe apă. Nu este vorba neapărat de calitatea apei de a fi potabilă, ci şi de apa de răcire, apa de proces, apa de completare, apa de alimentare a cazanelor, apa pentru stingerea focului, capacitatea de epurare a apelor uzate şi un mediu fluvial care poate transporta căldura reziduală a proceselor industriale. Europa învaţă acum foarte repede că apa nu este doar o resursă naturală, ci şi o infrastructură industrială.
Rinul a atins un minim record la Köln. Bonn şi Düsseldorf au înregistrat, de asemenea, minime record, iar nivelul scăzut al apei afectează şi producţia industrială, deoarece vapoarele şi barjele cu marfă pot livra materii prime doar către unele fabrici şi doar încărcate la capacitate redusă. Nivelul scăzut al apei din 2018 a produs pagube economice estimate la 2,4 miliarde de euro.
Exemplul Rinului este important deoarece arată că un râu nu este doar un fir de apă pe o hartă. Este un coridor industrial, o rută de transport, un sistem de aprovizionare cu materii prime, o capacitate de răcire şi un sistem nervos pentru economie.
Dacă nivelul apei scade, nu doar navele sunt blocate, ci şi lanţurile de aprovizionare, centralele electrice, uzinele chimice şi regiuni industriale întregi pot fi supuse presiunilor. Cu toate acestea, deficitul de apă nu este doar o problemă pentru industria înşirată de-a lungul Rinului.
În Cehia, Slovacia şi Ungaria, problema gestionării apei şi a retenţiei apei a devenit critică în acelaşi timp. Conform unei analize recente realizate de World Weather Attribution (WWA), un proiect comun al Institutului pentru Schimbări de Mediu al Universităţii Oxford, Centrului Climatic al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (IFRC) şi al Institutului Meteorologic Regal Olandez (KNMI), seceta europeană din 2026 este o criză complexă, cu o combinaţie de deficit persistent de precipitaţii şi căldură extremă, provocând şocuri agricole, hidrologice şi infrastructurale. Conform studiului, deficitul de umiditate din sol între ianuarie şi iunie în regiunea Europei de Est a devenit de aproximativ unsprezece ori mai probabil din cauza schimbărilor climatice induse de om, iar un eveniment de severitate mare este aşteptat să se producă aproximativ la fiecare cincisprezece ani în climatul actual. Aceasta înseamnă că seceta actuală nu poate fi tratată ca un caz extrem singular. Se conturează un nou mediu operaţional la care agricultura, industria, producţia de energie şi gestionarea apei trebuie să se adapteze simultan. Întrebarea nu mai este dacă vor exista ocazional ani secetoşi. Ci dacă infrastructura regiunii este pregătită pentru faptul că perioadele secetoase şi calde vor deveni mai frecvente, mai lungi şi mai dureroase din punct de vedere economic.
Ungaria este deosebit de vulnerabilă în acest sens. Potrivit Direcţiei Naţionale a Apelor (OVF), debitul mediu al cursurilor de apă care intră în ţară este de 114 kilometri cubi pe an, iar cel care iese din ţară este de 120 de kilometri cubi pe an, ceea ce înseamnă că resursele de apă generate în ţară sunt de doar 6 kilometri cubi pe an. 95% din resursele de apă de suprafaţă sunt de origine străină. Singură această cifră explică de ce nu este suficient ca în Ungaria să se discute despre apă ca şi cum „ar exista“ pur şi simplu.
Majoritatea apei intră, curge prin noi şi apoi iese din ţară. Prin urmare, una dintre întrebările fundamentale ale managementului apei din Ungaria nu este câtă apă trece prin graniţele noastre în medie pe an, ci câtă din ea putem reţine, regla, distribui şi utiliza în perioade critice. Problema din Ungaria nu este teoretică.
