Victoria decisivă de săptămâna trecută a Partidului Conservator arată în mod clar că în Marea Britanie interesele naţionale sunt pe primul loc, iar globalizarea este privită cu scepticism. Noţiunea unei integrări economice globale care alimentează progresul uman a fost văzută cu ochi buni decenii la rând, însă insula britanică pare să se îndrepte spre o perioadă în care ţelurile interne sunt mai importante decât problemele colective, negocierile privind acordurile comeriale fiind unul din obiectivele Regatului Unit în viitorul apropiat, conform NY Times.
Acordul preliminar semnat săptămâna trecută între Statele Unite şi China a lărgit perspectiva unei detensionări între primele economii ale lumii. Dar natura angajamentului – de la ţară la ţară, nemediat de Organizaţia Mondială a Comerţului sau altă autoritate internaţională – a subliniat principiile epocii în care trăim.
Marea Britanie intră acum într-o altă etapă complexă a divorţului cu Uniunea Europeană, negociind termenii viitoarei relaţii economice cu continentul, în contextul în care abordările premierului Boris Johnson marchează o schimbare profundă în sistemul global de comerţ.
Arbitrul tradiţional al disputelor comerciale internaţioanle, Organizaţia Mondială a Comerţului, devine încet irelevant, întrucât ţările încep să evite tarifele impuse de organizaţie.
„Sensul înspre care se îndreaptă politicle, spre liberalizare şi mai multă integrare, a fost înlocuit de realizarea că politicle pot merge şi înapoi, nu numai în faţă”, a declarat Brad Setser, membru senior al Consiliului de Relaţii Internaţionale din New York.
În situaţia Marii Britanii, strategia presupune securizarea unor acorduri comerciale bilaterale cu marile economii, din Statele Unite până în China şi din Australia până în India. Acordurile de acest gen sunt complexe şi dificile şi implică exploatarea pieţelor externe în schimbul expunerii companiilor domestice noilor competitori.
Aproape jumătate din exporturile britanice merg spre Uniunea Europeană, fluxul de marfă fiind pus în pericol de Brexit. În acest sens, statutul Marii Britanii vis-a-vis de companiile multinaţionale va avea inevitabil de suferit după ce se va separa de continent.
Comunităţile defavorizate au folosit referendumul din iunie 2016 în semn de protest faţă de bancherii londonezi, ce au conturat o criză financiară de proporţii şi i-au pus pe oamenii de clasă mijlocie în situaţia în care să absoarbă costurile unei austerităţi financiare chinuitoare.
În fiecare an de la referendum, majoritatea companiilor din Irlanda – ţară ce face comerţ masiv cu Marea Britanie – au înregistrat scăderi în investiţii într-o medie de 4,2%, iar angajările au scăzut cu 15%, potrivit unui studiu al Universităţii din Boston. Dincolo de Atlantic, majoritatea companiilor americane au înregistrat finanţări cu 0,5% mai mici în fiecare an, angajările scăzând cu 1,7%.
În prezent, majoritatea de care prim-ministrul Johnson se bucură este atât de mare, încât nu este nevoie să se îngrijoreze că tacticile pe care le abordează îi vor nemulţumi pe cei ce doresc o depărţire mai uşoară de Europa, iar dacă incertitudinile declanşate de Brexit au dăunat imaginii Marii Britanii în lume, acestea vor fi înlocuite cu certitudinea unei creşteri economice slabe şi a unor standarde de viaţă diminuate.
