Business sportiv. 95% din şcolile din România au cel puţin un teren de sport şi 82% dispun de o sală de sport: datele arată bine, dar care este realitatea?

♦  „În acest moment, majoritatea terenurilor de sport din România nu au infrastructura necesară. Dacă mă uit, chiar şi în Bucureşti terenurile de sport de pe lângă şcoli au în cel mai bun caz două porţi ponosite şi o buturugă sau o piatră.“

Din cele 5.700 de unităţi şcolare din România, de la învăţământul primar şi până la cel universitar, circa 5.500 au cel puţin un teren de sport, conform datelor Institutului Naţional de Statistică. Potrivit aceleiaşi surse, circa 82% din unităţile şcolare au şi o sală de sport. Datele de la statistică arată bine, dar care este de fapt realitatea? Sunt şcolile din România atât de bine dotate din punctul de vedere al infrastructurii sportive?

„Chiar dacă avem o minimă infrastructură, asta nu înseamnă că încurajăm activităţile sportive în şcoli pentru că nu avem specialişti pe zona asta, nu avem programe educaţionale şi sportive. Chiar şi dacă avem săli şi copiii fac anumite activităţi, nu au niciun fel de legătură cu dezvoltarea sau cu nevoile copiilor. Se întâmplă necontrolat. Multe ore de sport nici nu se întâmplă, se fac alte materii în loc. În zonele rurale sunt foarte puţini profesori de sport care să facă activităţile sportive, în general, orele de sport sunt date pentru completarea normei“, spune Mihaela Nabăr, director executiv la World Vision.

Cu toate că datele de ansamblu de la Statistică arată bine,  informaţiile furnizate de World Vision arată faptul că mai puţin de jumătate din şcolile din zonele rurale au o sală de sport care oferă condiţii potrivite pentru practicarea orelor de sport.

„Sălile de sport lipsesc din > 50% din şcoli, mai ales în mediul rural, unde chiar şi bazele sportive în aer liber fie nu există, fie oferă condiţii improprii sau precare de desfăşurare a orelor, multe ore având loc astfel în sălile de clasă (mai ales în sezonul rece)“, se arată în raportul World Vision „Cursa celor 30 de ani de educaţie în România rurală“.

Infrastructura sportivă şcolară fie lipseşte în unele şcoli, fie este foarte învechită, ceea ce face dificilă practicarea activităţilor sportive în săli de sport degradate. Mai mult, chiar şi dacă există săli şi terenuri de sport, şcolile nu dispun de suficiente echipamente sportive pentru toţi copiii.

Multe şcoli numesc o sală de sport o simplă sală de clasă unde s-au pus câteva echipamente sportive pentru o grupă de 30 de elevi, un astfel de spaţiu este insuficient şi nepotrivit pentru practicarea sportului.

„Nu trebuie să existe doar infrastructură interioară, ci şi exterioară a şcolilor pregătită pentru a desfăşura activităţi spotive. În acest moment, majoritatea terenurilor de sport din România nu au infrastructura necesară. Dacă mă uit, chiar şi în Bucureşti terenurile de sport de pe lângă şcoli au în cel mai bun caz  două porţi ponosite şi o buturugă sau o piatră. Cam aşa arată.

Infrastructura nu are nicio legătură cu niciun fel de norme de securitate, nu sunt pregătite. Chiar şi dacă avem un spaţiu, o considerăm o sală de sport, dar nu este“, precizează Mihaela Nabăr.

Programa şcolară prevede două ore de sport pe săptămână pentru elevi, dar ministrul sportului, Eduard Novak, a anunţat la începutul acestui an că numărul orelor de sport ar putea creşte până la cinci ore pe săptămână. Singura ţară din Europa care are un astfel de număr de ore de sport în şcoli este Ungaria, majoritatea statelor europene având circa două ore pe săptămână, conform raportului Comisiei Europene privind cartografierea statisticilor şi datelor sportive. Pe de o parte, introducerea mai multor ore de sport ar putea constribui la dezvoltarea şi orientarea copiilor către activităţile sportive. Însă, privind infrastructura locală şi modul în care se face sportul astăzi în şcoli, adăugarea mai multor ore doar ar îngreuna desfăşurarea în bune condiţii a orelor de sport.

„Noi nu suntem în stare să ţinem nici 1-2 ore de sport pentru că nu avem infrastructură. Ca să poţi să propui un număr de ore de sport care să fie corelate cu nevoile copiilor, cu probleme şi vârstele acestora, trebuie să am o analiză, de ce propun, de ce numărul acesta. Aş reveni la analize foarte serioase făcute de specialişti în baza cărora să putem să luăm aceste decizii şi să şi putem să investim în direcţia care trebuie“, este de părere Mihaela Nabăr.

Pe lângă lipsa unei analize bine puse la punct pentru a putea dezvolta coerent, autorităţile publice nici nu au investit într-o infrastructură dedicată tuturor copiilor. Pentru un copil cu nevoi speciale, practicarea sportului este aproape imposibilă în lipsa unei infrastructuri şi echipamente adecvate, cât şi în lipsa unui program coerent care să răspundă nevoilor lor. Mihaela Nabăr adaugă faptul că infrastructura şi activităţile sportive din şcoli nu sunt deloc adaptate copiilor cu nevoi speciale.

„Spaţiile sportive, sălile de sport sau terenurile de sport de pe lângă şcoli nu sunt deloc adaptate nevoii de incluziune şi echitate, adică o persoană sau un copil cu probleme speciale, o persoană cu dizabilităţi, o persoană care are cerinţe educaţionale specifice sau de orice fel de sindrom un aspect nu poate practica sport în şcoală. Avem foarte puţine săli de sport care se uită la ce înseamnă incluziune şi participarea tuturor copiilor la activităţi“, explică ea.

Raportul Comisiei Europene privind activitatea sportivă în Europa arată faptul că în România doar 18% din oameni practică sport în mod frecvent, un procent foarte mic dacă luăm în calcul faptul că 63% din cetăţeni nu au practicat niciodată sport. Cu o populaţie care nu vede sportul ca pe o prioritate pentru un stil de viaţă sănătos, nici copiii nu vor fi îndemnaţi în această direcţie.