Business sportiv. Părinţii sunt cel mai mare finanţator al sportului local. Părintele unui copil care face sport de performanţă: „Lipsa de înţelegere din partea firmelor şi a statului face ca viaţa unor sportivi să fie foarte grea şi mulţi părăsesc prematur sportul pentru că ajung în situaţia de a nu-şi mai permite“

♦ Pe lângă lipsa sprijinului financiar, sportivii români nu beneficiază de aceleaşi condiţii şi dotări în bazele sportive şi cluburile locale, însă se luptă cot la cot cu cei veniţi din ţări în care sportul e o prioritate.

Sasha Teacă are 11 ani şi face scrimă de la cinci ani, costurile pentru practicarea acestui sport îi ajung pe părinţii lui la 700 lei lunar, ceea ce reprezintă doar abonamentul la sală şi transportul, însă acestei sume i se mai adaugă şi costurile cu echipamentul, care se ridică până la 7.500 de lei, 1.000 lei deplasările la concursuri interne şi încă 3.500 lei deplasările în afara ţării. Toate aceste costuri sunt suportate de părinţi, însă Sasha nu este singurul copil care face sport de performanţă susţinut aproape exclusiv de părinţi.

Cei mai mari finanţatori ai sportului local sunt, de fapt, părinţii, care reprezintă principalul suport financiar al copiilor care aleg drumul performanţei în sport.

„Lipsa de înţelegere atât din partea firmelor, cât şi din partea organismelor de stat (Agenţia pentru Sport, comitete şi comisii) face ca viaţa unor sportivi să fie foarte grea şi mulţi să părăsească prematur acest sport deoarece ajung în situaţia de a nu-şi permite să fie susţinuţi“, spune Alexandru Teacă, tatăl lui Sasha.

Sprijinul federaţiei este unul mic şi nu acoperă deloc costurile necesare, iar despre sponsorizările companiilor nici nu poate fi vorba, chiar dacă Alexandru Teacă a încercat să intre în legătură cu câteva firme mari, însă lucrurile sunt greu de mişcat.

„Companiile private, în general, sprijină campaniile de imagine, împăduriri, servicii medicale, azile, spitale, tinerii sportivi nu sunt în vederea acestora. Am încercat discuţii la mai multe niveluri, sunt greu de mişcat lucrurile. Răspunsurile nu sunt nu vă ajutăm, ci vom vedea, am donat sau sponsorizat deja“, explică el.

Situaţia lui Sasha nu este însă singulară, ci este povestea multor copii care fac sport de performanţă.

Sonia Erika Butuc Cerchez, 16 ani, face tenis de la 5 ani şi deţine mai multe tiluri de campioană naţională la diferite categorii de vârstă, cât şi de vicecampioană, însă parcursul său sportiv este susţinut de părinţii ei.

Mama Soniei, Iuliana Butuc Cerchez, este de părere că această lipsă de sprijin vine şi din faptul că multe dintre cluburile sportive locale nu sunt structurate aşa cum se întâmplă în alte ţări. Există o mare diferenţă între cluburile de stat, care sunt susţinute de diferite instituţii, şi cluburile private, care sunt lăsate pe cont propriu, chiar dacă există copii care aduc rezultate notabile.

„Cluburile noastre sunt fie afiliate la câte un minister (Steaua, Dinamo), fie la primării (CSM), fie sunt private şi atunci sunt cluburi mai mult cu numele decât în adevăratul sens al noţiunii de club. Nu au membri, nu au sponsori, nu au baze sau terenuri. Ele sunt doar entităţi juridice care te pot factura pentru închirierea terenului de tenis concesionat la mâna a treia sau a patra, pentru servicii de pregătire şi cam atât. 99% dintre ele nu au o comunitate, nu organizează activităţi cu comunitatea ca să poată să facă fund raising, nu au sponsori. Evident că sunt şi excepţii, dar le numeri pe degete“, explică Iuliana Butuc Cerchez.

Pe lângă sprijinul financiar, alte state din Europa sprijină sportivii de performanţă pentru a se concentra pe sport. Iuliana Butuc Cerchez dă exemplul Franţei, unde copiii au acces la şcoala online dacă sunt sportivi de performanţă.

Spre comparaţie, un elev de clasa a 9-a de la un liceu sportiv din România are doar două materii pentru specializarea lui, în rest, este programa comună cu cea a elevilor de la un liceu normal. Pe scurt, un copil care face sport de performanţă trebuie să muncească de două ori mai mult.

Acestora li se adaugă şi infrastructura neadecvată din şcolile şi bazele sportive din România. Sportivii români nu beneficiază de aceleaşi condiţii şi dotări, însă se luptă cot la cot cu cei veniţi din ţări în care sportul e o prioritate.

Costurile pentru un an competiţional, cu circa 20 de turnee şi antrenamente intensive, se ridică la peste 60.000 de euro pentru Sonia, spune mama ei.

„Am tot trimis scrisori cu cereri de sponsorizare către foarte multe companii şi persoane care lucrează în companii puternice. Cred că în ultimii 3-4 ani am abordat peste 200 de companii. Maximum 3% au răspuns, nimeni nu a fost interesat să ofere sprijin“, spune Iuliana Butuc Cerchez.

O experienţă similară a avut-o şi Liviu Duna, tătal lui Andrei Duna, unul dintre cei trei sportivi români care participă la Formula 4, unde costurile se ridică la 400.000 de euro pe an. Cea mai mare provocare pe care a întâmpinat-o a fost “lipsa deschiderii oamenilor de a sprijini un astfel de sportiv“, spune el.

Mai puţin de 20% dintre cele mai mari 100 de companii locale sprijină sportul sau sportivii, iar, de multe ori, când se întâmpla acest lucru, banii vin din bugetele de promovare, astfel încât companiile să se promoveze prin intermediul unui sportiv, şi nu din bugetele de CSR. Implicarea companiilor în sprijinirea sportului este mică, iar banii de la stat sunt insuficienţi pentru a susţine sportul de performanţă. Din cauza lipsei unui sprijin financiar adecvat, mulţii copii renunţă la sport.