CEC Bank pentru afaceri româneşti, un proiect ZF şi CEC Bank. Alin Obretin, C&W Echinox: Companiile care vor să intre în România testează piaţa dintr-un coworking şase luni, 12 luni, iar după aceea se pot muta într-un spaţiu tradiţional

Companiile internaţionale care intră în Româ­nia nu mai încep cu un contract de închiriere pe cinci ani, ci cu câteva zeci de posturi de lucru într-un spaţiu de coworking, pe care le păstrează câteva luni, până îşi fac o idee despre piaţă. Segmentul a ajuns la circa 80.000 de metri pătraţi în Bucureşti, aproximativ 2% din stocul total de birouri, un nivel apropiat de cel din Paris, dar sub Varşovia, Barce­lo­na sau Milano, unde pon­derea urcă între 2,5% şi 4%. Liderul european ră­mâ­ne Londra, cu peste 5%.

„Sunt companii care vor să intre în România şi au nevoie de 100 de deskuri. În loc să închirieze un spaţiu de 1.000 de metri pătraţi, acestea intră iniţial într-un spaţiu de cowor­king. Testează piaţa şase luni, 12 luni, iar după se pot muta într-un spaţiu tradiţional“, a declarat Alin Obretin, senior office consultant în cadrul Cushman & Wakefield Echinox, în emisiunea CEC Bank pentru afaceri româneşti.

Contractele au ajuns atât de scurte încât gradul de neocupare, indicatorul standard al pieţei de birouri, nu mai poate fi calculat pentru acest segment. Un exemplu este furnizorul de soluţii de inteligenţă artificială Global AI, care a intrat în România printr-un spaţiu închiriat pentru o singură lună, înainte de a semna pentru un birou de 600 de metri pătraţi în clădirea Tower Center International din Piaţa Victoriei.

„Vacancy rate-ul în coworking este greu de estimat, pentru că este o piaţă dinamică. Multe companii au contracte pe şase luni de zile. Eu recent am închiriat un spaţiu doar pentru o lună, iar acel client este Global AI“, a spus Alin Obretin.

Un post de lucru costă între 350 şi 450 de euro pe lună, cu un maxim de circa 500 de euro în segmentul superior, astfel că o companie cu 100 de angajaţi ajunge la aproximativ 45.000 de euro lunar. Suma pare mare faţă de chiria dintr-o clădire clasică, dar acolo se adaugă utilităţile, curăţenia, recepţia şi, mai ales, amenajarea spaţiului, o investiţie pe care chiriaşul nu o mai recuperează dacă pleacă. Diferenţa majoră rămâne însă durata: de la o lună la 12 luni, faţă de termenul fix de cinci ani dintr-un contract obişnuit.

Presiunea vine şi din partea stocului clasic. Chiar dacă cifrele arată metri pătraţi disponibili, o companie care caută 500 de metri pătraţi compacţi într-o zonă centrală are foarte puţine variante, iar noile livrări din pipeline sunt aşteptate abia în 2028. În lipsa alternativelor, aceste firme fie intră într-un coworking, fie aleg altă destinaţie.

Al doilea blocaj este harta operatorilor. În afara Capitalei, unde funcţionează în jur de 45 de spaţii, prezenţa internaţională este aproape inexistentă: la Cluj-Napoca este Regus, la Timişoara activează jucători locali, iar Iaşiul, unde au operaţiuni AMD, Microsoft şi Amazon, nu are practic astfel de spaţii.

„Aceste oraşe duc lipsă de operatori internaţionali. În Timişoara sunt nişte jucători locali care, în opinia mea, nu pot să îndeplinească toate cerinţele unei companii mari“, a explicat Alin Obretin.

La începutul acestui an, o companie de dezvoltare software care căuta spaţiu pentru 250 de angajaţi a ales până la urmă o altă ţară din regiune, motivele fiind nivelul salarial şi dificultatea de a găsi oameni potriviţi. România rămâne bine plasată la numărul de specialişti IT raportat la populaţie, însă activitatea locală este în mare parte una de suport, nu de dezvoltare de produs.

În acest context, potenţialul de creştere al pieţei bucureştene de coworking este estimat la circa 320.000 de metri pătraţi, de patru ori peste nivelul actual.