Execuţia bugetului general consolidat pe primul semestru al anului arată că statul a început să câştige mai mult ca proprietar de active din venituri nefiscale decât din dreptul de a impune taxe asupra impozitului pe profitul obţinut de companii.
Astfel, pe primele şase luni din 2018, veniturile nefiscale ale statului au fost de 10,4 miliarde de lei, în creştere cu 13% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în condiţiile în care veniturile din impozitul pe profit au fost de doar 7,3 miliarde de lei, în creştere cu 1%.
Practic, statul încasează cu 50% mai mult ca proprietar al unor active, deci ca administrator direct, decât reuşeşte să colecteze din impozitul pe profit al tuturor companiilor din România.
Situaţia este de aşa natură încât în ultimii şapte ani, deşi PIB-ul a crescut cu 60% în valoare nominală, încasările din impozitul pe profit s-au majorat doar cu 30%, de la 11 mld. lei în 2012 la circa 15 mld lei în 2017.
Nu trebuie interpretată ca o acuzaţie la adresa nimănui, - nici a firmelor de consultanţă din Big 4 al căror mandat este, în principal, să diminueze masa impozabilă, nici a politicilor multinaţionalelor de a muta dintr-o jurisdicţie în alta profiturile pentru a fi mai puţin taxate – însă aceasta este realitatea.
Statul încasează ca proporţie în PIB tot mai puţin impozit pe profit, în condiţiile în care economia creşte cu rate de 5-6% pe an în ultimii 10 ani.
Însă evoluţia bună a economiei se vede totuşi în rezultatele pe care le are statul ca proprietar. Astfel, în 2018 se îndreaptă la venituri nefiscale spre un nivel al încasărilor de 21 miliarde de lei (4 miliarde de euro).
Veniturile nefiscale sunt constituite din vărsăminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome, dividende pentru participarea statului la capitalul social, taxe de brevete, taxe pentru folosirea drumurilor.
Este important de subliniat faptul că este un paradox ca veniturile nefiscale să fie mai mari decât veniturile din impozitarea societăţilor comerciale, pentru că natural ar fi ca statul să se bazeze în primul rând pe veniturile din impozite şi nu pe propriile venituri, atunci când îşi închide bugetul.
Cu toate că firmele de stat au ajuns doar la 4% din totalul cifrei de afaceri din economie, încasările din impozitul de 16%, care trebuie plătit pe profitul companiilor, sunt mai mici decât ceea ce statul încasează ca proprietar.
Principala relaţie stat- ANAF a unei companii este plata TVA. Dar aceşti bani nu îi aparţin, ci trebuie doar să-i reţină de la populaţie şi să îi plătească mai departe. Urmează plata CAS şi CASS, adică a contribuţiilor sociale de pensii şi sănătate. Şi contribuţiile sociale sunt însă bani pe care societatea comercială îi plăteşte statului în numele angajaţilor săi. De asemenea, societatea comercială plăteşte statului şi impozitul pe venitul angajaţilor pe care îi are, astăzi redus la 10%.
Dar nici TVA, nici CAS-urile şi nici impozitul pe venit nu aparţin societăţii comerciale, ci trebuie transferaţi la bugetul consolidat al statului în calitate de parte contractantă, fie ca plătitor de TVA, fie ca angajator.
Numai banii din impozitul pe profit sunt cu adevărat ai societăţii comerciale, iar companiile încearcă de obicei să micşoreze sumele plătite în contul impozitului pe profit, majorându-şi artificial cheltuielile. Foarte multe inspecţii fiscale şi foarte multe ore de consultanţă sunt alocate calculului impozitului pe profit.
Iată însă că, dacă statul român ar avea încă pe atâtea companii cât deţine în prezent, de pe urma cărora să scoată profit şi deci dividende, nici nu ar mai fi nevoie să impună taxe pe profit de 16%.
Statul încasează veniturile fiscale în primul rând din dividende de la marile companii de energie pe care le deţine. Chiar săptămâna trecută, Romgaz, cea mai profitabilă companie din portofoliul statului român, a plătit dividende de 1,3 miliarde de lei către stat. Hidroelectrica a plătit dividende de 900 de milioane de lei, tot în contul anului 2016.
Sigur că aceşti bani este bine să meargă în investiţii şi că aceste firme, precum Hidroelectrica şi Romgaz, ar fi bine să nu fie doar „vaci de muls” pentru a alimenta creşterile de salarii din sectorul de stat ale funcţionarilor din primării şi pensiile speciale. Cu aceşti bani cele mai mari companii din energie, deţinute de statul român, ar fi putut până la această oră să iasă pe pieţele regionale şi să ajungă precum CEZ din Cehia sau Mol din Ungaria, jucători care să conteze nu doar în regiune, dar şi pe plan european.
Unde se duc banii însă este o altă poveste. Important este că cifrele arată că din activele sale statul poate extrage mai multă substanţă decât din taxarea activităţilor private.
Profitabilitatea companiilor din energie este, pe de altă parte, o povară pentru industrie, dar şi pentru consumatorii casnici.
Marile companii industriale nu mai reuşesc să ţină pasul cu investiţiile necesare pentru a-şi micşora consumul de energie şi pierd din competitivitate faţă de alte firme cu care se bat în Europa Occidentală.
Profitabilitatea companiilor de stat din energie a crescut ca urmare a liberalizării tarifelor la gaz, energie electrică şi combustibil, însă în aceeaşi perioadă economia românească nu a avut capacitatea de a se eficientiza astfel încât cheltuiala cu energia să rămână constantă sau să se micşoreze la acelaşi nivel al producţiei.
Câştigurile substanţiale din dividende ale statului aparent sunt bune pentru că acoperă deficitul bugetar, şi în sfârşit România vede ceva de pe urma resurselor naturale pe care le deţine, însă sunt cu două tăişuri.
Predispun la automulţumire şi la incapacitatea de a gândi pe termen lung strategii de creştere a veniturilor bugetare prin impulsionarea investiţiilor şi a activităţii economice.
Ţări cu mult mai multe resurse energetice decât România, care obţin prin exploatarea eficientă zeci de miliarde de euro la buget astăzi din exploatarea resurselor naturale, au ca principală preocupare ce vor face în 20 de ani, când poate că exploatarea resurselor fosile se va epuiza, iar lumea va trece către alte tipuri de energii.
Norvegia sau Arabia Saudită, spre exemplu, care îşi exploatează resursele petroliere prin propriile companii, Statoil şi respectiv Aromco, şi-au făcut fonduri suverane de investiţii prin care au dispersat într-o manieră agresivă activele pentru a fi pregătiţi în cazul oricărei evoluţii.
Folosirea „la blană“ a banilor obţinuţi din petrol, gaze şi apă pentru acoperirea cheltuielilor curente, fără strategii investiţionale, care să aducă profituri pe termen lung nu înseamnă decât o epuizare fără cap a moştenirii României de azi de la România de ieri.
Cheltuind astăzi bani din resursele prezente, întrebarea este ce lasă România de astăzi României de mâine? Măcar dacă s-ar lua o decizie şi cu toţi banii din resurse s-ar rambursa datoria publică. Chiar cu limita de 40% din PIB respectată, România tot are astăzi o datorie publică de aproape 80 de miliarde de euro.
Dacă tot nu ştim să facem poduri şi autostrăzi, măcar să micşorăm datoria publică şi România de mâine să aibă spaţiu să se împrumute, să fie liberă de datorii şi să hotărască ce va face cu banii pe care îi poate avea la dispoziţie.
