Reducerea cotelor de impozit pe profit în opt state membre UE şi în SUA, începând din 2017, marchează o schimbare de abordare în taxarea companiilor la nivel global, deoarece discursul public şi demersurile legislative s-au concentrat, până acum, aproape exclusiv asupra preţurilor de transfer şi a mutării profiturilor între diverse jurisdicţii. Această schimbare merită toată atenţia şi din partea României, deoarece poate scădea capacitatea ţării noastre de a atrage investiţii străine, considera Dan Bădin, Partener Coordonator Servicii Fiscale şi Juridice, Deloitte România.
Impulsul dat de SUA
Decizia SUA de a diminua cota de impozit de la 35% la 21% şi de a oferi o rată scăzută de impozitare pentru profiturile repatriate a avut un efect de antrenare aproape instantaneu în alte ţări ale lumii, în contradicţie cu parcursul de obicei greoi de modificare a legislaţiei fiscale.
Pentru o imagine completă la nivelul UE, Deloitte România a analizat comparativ cotele de impozit aplicabile ţărilor membre şi a constatat că, începând cu 2017, competiţia fiscală a luat un avânt fără precedent cel puţin pentru ultimul deceniu. În plus faţă de cele opt state care au diminuat cotele de impozit pe profit în decursul ultimului an, altele au anunţat că vor să opereze scăderi, cum ar fi Franţa, care are cea mai mare rată de impozit pe profit din UE. La rândul său, Belgia care tocmai a tăiat cota de la 33% la 29% în 2018 ar urma să continue în această direcţie în anii următori.
Explicaţia pentru această reacţie imediată a altor ţări o reprezintă faptul că diminuarea unei cote de impozit într-o jurisdicţie are potenţialul să reconfigureze harta taxării la nivel global întrucât impactul în planul de business al companiilor este major. În ultima instanţă impozitul pe profit este un element de cost care micşorează veniturile acţionarilor, în consecinţă investiţiile pot fi redirecţionate de aceştia spre jurisdicţii cu o impozitare mai scăzută.
Totuşi nu trebuie uitat faptul că, în alegerea unei jurisdicţii, investitorii nu iau în calcul doar taxarea, ci un ansamblu al factorilor care au impact pentru afacerea lor, cum ar fi stabilitatea politică şi legislativă, povara administrativă, infrastructura, piaţa muncii (calitatea şi costul forţei de muncă) etc.
Unde se află România
În noul context, România continuă să fie unul dintre statele cu cele mai reduse cote de impozit pe profit din UE, după Ungaria (9%), Bulgaria (10%), Irlanda (12,5%), Cipru (12,5%), Lituania (15%), Polonia (15%, dar numai pentru micile afaceri).
Prin urmare, România ar putea considera că nu este prea puternic afectată şi că celelalte state au încă o fiscalitate suficient de împovărătoare încât să nu conteze evoluţia recentă. Totuşi, alte două aspecte sunt foarte importante. Pe de o parte, vecinii României, concurenţii direcţi în atragerea investitorilor, Ungaria şi Bulgaria au cote de 9%, respectiv 10% pe profituri, deci mult mai mici decât a României. Pe de altă parte, Romania nu stă prea bine la alţi factori care sunt luaţi în calcul în decizia de investire, aşa cum au fost menţionaţi mai sus (infrastructura, stabilitatea politică şi legislativă etc).
Din aceste motive, poziţia României pe radarul investitorilor riscă să ajungă mai puţin interesantă. Prin comparaţie cu alte state UE, în principal din Europa Centrală şi de Est, România nu punctează la niciunul dintre celelalte elemente decisive pentru investiţii. De altfel, în ultimii ani, nu au existat investiţii de anvergură foarte mare. Statisticile Băncii Naţionale arată o majorare a investiţiilor străine directe (ISD) de 1,5% în 2017 faţă de 2016, în condiţiile în care România a înregistrat cea mai mare creştere economică din UE. Întrebarea firească este de ce există încă reticenţă a investitorilor. Probabil din motive specifice fiecărei companii, dar este foarte posibil ca şi din cauza celorlalte aspecte amintite mai sus.
Astfel, în ceea ce priveşte stabilitatea şi predictibilitatea legislativă, efervescenţa din ultimul an vorbeşte de la sine: de exemplu în 2018, doar pentru modificarea Codului Fiscal au intrat în vigoare şapte acte normative. Or investitorii se confruntă cu reglementări în diverse zone, în funcţie de activitate şi devin rezervaţi când văd un tumult de schimbări care le pot da peste cap planuri de afaceri.
La rândul său, modul în care se lucrează cu administraţia se traduce în costuri generate atât de tarifele cu autorizaţiile, licenţele etc, dar mai ales de complexitatea şi durata procedurilor de obţinere a acestora sau a celor de conformare ulterioară. În cazul administrării fiscale, de exemplu, oprirea programului de reformă încheiat cu Banca Mondială pe parcursul ultimului an nu dă semne de încurajare că sistemul va fi imbunătăţit prea curând, cu toate că declaraţiile oficiale recente au fost în sensul continuării acestuia.
La capitolul infrastructură, referindu-ne numai la cea de transport, ritmul lucrărilor este foarte lent, în condiţiile în care anul trecut au fost daţi în folosinţă doar 15 km de autostradă, iar Capitala, principalul pol economic al ţării, nu e conectată de autostrăzi la principalele coridoare de transport europene.
Nici forţa de muncă, care a reprezentat un atu până de curând datorită pregătirii bune, dar şi a costului, nu mai este la fel de ofertantă. Migraţia, scaderea calitatii învăţământului şi inadecvarea programei de educaţie la cerinţele companiilor sunt principalii factori care au dus la diminuarea bazei de recrutare şi, implicit, a unei resurse esenţiale în dezvoltarea afacerilor.
Fiscalitatea scăzută ajută, dar
Rezolvarea tuturor problemelor amintite anterior este decisivă pentru atragerea de investiţii. În consecinţă este nevoie ca energiile autorităţilor să se canalizeze în direcţia ameliorării mediului economic care ar aduce beneficii clare pentru cetăţeni, dar si pentru investitori.
Dacă ne uităm pe harta României, observăm că acolo unde s-au făcut investiţii au crescut numărul locurilor de muncă, salariile, calitatea vieţii în ansamblu. În acelaşi timp e limpede că aceste investiţii au ţintit zonele cu infrastructură şi forţă de muncă bine pregătită şi suficientă. De exemplu, în afară de Bucureşti şi judeţul Ilfov, investiţii de peste un milliard de euro fiecare au atras Timiş, Cluj, Arad, Alba, Sibiu sau Constanţa. Aceste judeţe au şi cele mai multe locuri de muncă, peste 100 de mii fiecare, şi cele mai mari salarii. La polul opus sunt judeţe din Moldova şi din sudul ţării rupte de restul ţării, neconectate cu rutele principale de transport ale UE.
Toate aceste probleme ar trebui să fie priorităţi ale României indiferent de ceea ce se întâmplă cu fiscalitatea. Înteţirea competiţiei fiscale în UE pune acum în lumină un fapt care începuse să fie observat de câţiva ani, dar a rămas în plan secund. Taxarea scăzută, costul forţei de muncă, apartenenta României la UE au fost pilonii principali pe care s-a bazat România pentru cel putin ultimii zece ani pentru a se promova în faţa investitorilor; primii doi şi-au cam epuizat, însă, puterea de atracţie.
Contează cota de impozit? Desigur, este esenţială, dar face parte dintr-un mix strategic cu mai multe alte elemente unde România a rămas în urmă, nereuşind să recupereze decalajele existente încă din anii 90. De fapt, mai important decât fiscalitatea este ca autorităţile să definească priorităţile strategice, pe termen lung, ale ţării şi să acţioneze cât mai rapid şi eficient asupra acestora. Eu nu mi-am pierdut optimismul, cred că există destui oameni competenţi în structurile de adminstrare la nivel naţional care pot face ca aceste lucruri să se întâmple.
