După cum am observat deja, pandemia a schimbat fundamental modul în care angajaţii lucrează astăzi, iar prezenţa în clădirile de birouri a fost înlocuită rapid cu munca de acasă şi, în curând, cu munca de oriunde în lume, în locuri în care acum un an părea imposibil să munceşti.
Relaxarea măsurilor restrictive impuse în perioada stării de urgenţă i-a determinat pe mulţi angajaţi să-şi mute activitatea cât mai departe de rutina de zi cu zi din locuinţă, după o perioadă de trei luni în care au fost nevoiţi să lucreze numai de acasă. Noul birou poate fi acum chiar şi pe o plajă exotică, la mii de kilometri distanţă, dacă vine la pachet cu o conexiune bună la internet.
Totuşi, mirajul „work-from-anywhere” poate atrage anumite provocări în materie fiscală şi juridică, care trebuie luate în considerare în egală măsură şi de angajatori, dar şi de salariaţi.
Astfel, este important de avut în vedere dacă pentru salariul obţinut de la angajatorul din România pentru munca prestată din străinătate, angajatul trebuie să plătească taxe în România sau în ţara în care îşi desfăşoară activitatea. Legislaţia fiecărei ţări în parte impune tratamente fiscale diferite. Prin urmare, consultarea acesteia este esenţială, alături de analiza convenţiei încheiate între România şi statul respectiv în materie de taxe şi a altor acorduri de securitate socială, după caz, pentru a putea stabili corect obligaţiile părţilor implicate, angajat sau angajator.
De îndată ce angajatul informează compania din România despre planurile sale de a munci peste graniţă, este recomandat ca angajatorul să studieze posibilele implicaţii fiscale generate de emigrarea temporară în ţara respectivă. În caz contrar, angajatul şi angajatorul se pot expune unor obligaţii fiscale suplimentare în ţara gazdă, după caz.
