Indiferent cine va ieşi duminică noapte preşedinte, situaţia economică, politică şi socială moştenită şi pe care trebuie să o administreze va fi aceeaşi. Nimeni nu poate schimba lucrurile peste noapte şi nimeni nu începe de la zero.
Din punct de vedere politic, George Simion are nevoie de o alianţă politică şi un Guvern nou, în timp ce Nicuşor Dan se bazează pe actuală alianţă politică.
Dacă businessul, dacă firmele, dacă antreprenorii rezistă asaltului politic început la mijlocul anului trecut şi care nu se termină, la nivel macro, România este afectată de dezmăţul bugetar al statului, de politicile guvernelor Ciucă, Ciolacu 1, Ciolacu 2 de a se împrumuta şi a arunca cu bani în piaţă, ceea ce a injectat mai multă criză, nu mai multă stabilitate.
Banca Naţională nu poate să ţină la nefârşit cursul valutar leu-euro vânzând valută, reducând lichiditatea în lei din piaţă, ceea ce are ca efect majorarea dobânzilor la lei.
Dacă pe Guvern nu îl interesează dobânda la care se împrumută (peste 8% la lei la începutul săptămânii), pentru antreprenori, companii o creştere de 1-2% a dobânzii poate să facă diferenţa în profitabilitatea unui proiect şi implicit acordarea unui credit.
Mugur Isărescu cumpără acum timp, stabilizând piaţa valutară şi monetară după creşterea cursului şi a dobânzilor la lei de săptămâna trecută, pentru a da posibilitatea Guvernului şi celui care va fi noul preşedinte să stabilizeze din punct de vedere politic, asta dacă va putea.
Demisia lui Marcel Ciolacu din funcţia de premier a adus instabilitate guvernamentală, ceea ce pieţele au penalizat imediat.
România trebuie să iasă din criza deficitului bugetar care a ajuns să afecteze businessul şi economia, mai mult decât ar fi trebuit. Cum va face noul preşedinte acest lucru, noul Guvern este o mare problemă pentru că nimeni nu vrea reducerea cheltuielilor, nimeni nu vrea să implementeze planul de stabilizare bugetară convenit cu Comisia Europeană, care înseamnă majorări de taxe şi impozite, reducerea cheltuielilor publice, o reformă mai adâncă a companiilor de stat, o restructurare a administraţiei publice.
Dacă ne uităm la ideile, promisiunile electorale ale celor doi candidaţi, găsim mai multe întrebări decât răspunsuri.
Dacă Nicuşor Dan merge pe un model instituţional, fără prea multe idei noi în afară de celebrele reduceri legate de evaziunea fiscală, de reducerea corupţiei, a cheltuielilor publice (cum?), pe menţinerea status-quo-ului, George Simion este mai antreprenorial, vine cu câteva idei economice, teoretic mai practice, dar s-ar putea să nu aibă cu cine să le implementeze.
Problema este că niciunul dintre cei doi nu are lângă fiecare idee şi nişte cifre la care să ne raportăm.
Dacă reduc corupţia, cât se va câştiga?
Dacă reduc evaziunea fiscală, câţi bani vor intra la buget?
Dacă reduc cheltuielile publice, ce înseamnă acest lucru în cifre?
Dacă reduc birocraţia, cum se va contabiliza în bani? Dacă digitalizezi ANAF-ul, câţi bani se vor strânge în plus? Dacă cresc sistemul de irigaţii, producţia agricolă va creşte cu x%, etc.
De partea cealaltă, George Simion promite reducerea taxelor pe muncă (toţi promit acest lucru), dar nu spune cu cât şi câţi oameni vor beneficia de acest lucru. Dacă vin cu un impozit redus pe cifra de afaceri, ce înseamnă acest lucru în cifre? Dacă reduc evaziunea fiscală la marile companii şi împiedică plecarea profitului, câţi bani vor fi în plus la buget?
Până acum nici ANAF-ul, nici Ministerul Finanţelor, nici nimeni nu a venit cu vreo statistică legată de preţurile de transfer, adică câţi bani scot multinaţionalele din România prin această metodă, dar ca retorică dă bine, dacă vreau să fac un fond suveran de investiţii ce rezultate economice îmi va aduce (cred că suntem în al 20-lea în care cineva aduce în discuţie acet fond suveran de investiţii, dar nimeni nu a realizat ceva până acum şi nimeni nu spune de ce este nevoie), etc.
Toţi politicienii se feresc de cifre pentru că nu ştiu să jongleze cu ele şi de aceea în dreptul fiecărei idei sau măsuri economice nu există vreo cuantificare a impactului.
Toate ideile economice promise nu se adună din punct de vedere al unor numere undeva unde să poată să fie urmărite. România are nevoie să crească de la un PIB de 350 miliarde euro la 500 miliarde euro în următorii ani, dar nimeni nu ştie cum să facă acest lucru, mai concret. Toată lumea vorbeşte despre strategii de dezvoltare, dar nimeni nu are ceva concret în spate. Până una alta fără Bruxelles, fără fondurile europene, fără finanţare externă nu ştiu dacă putem ajunge la 500 miliarde euro.
Astăzi tocmai a venit creşterea eocnomică din primul trimestru, care arată un plus de numai 0,2%, ceea ce este insuficient pentru a spera la o creştere economică de peste 2% în acest an, mai ales în condiţiile în care reducerea cheltuielilor bugetare pare o ţintă mult prea îndepărtată.
Oricine poate să dea vina pe guvernele Ciolacu pentru dezmăţul bugetar pe care l-a lăsat în urmă, dar asta nu înseamnă creşterea veniturilor bugetare pe viitor şi îmbunăţirea finanţelor publice de la sine.
De luni, toată lumea se întoarce la business, la economie, care de la un anumit nivel încolo are nevoie de stabilitate politică pentru a merge înainte, pentru a relua investiţiile, pentru a relua angajările, pentru a creşte.
Isărescu mai poate cumpăra ceva timp, stabilizând pe termen scurt piaţa monetară şi valutară, dar fără stabilitate politică, fără paşi concreţi în privinţa stabilizării poziţiei bugetare, vom ajunge cu spatele la zid, aşa cum am fost în 2010, când Băsescu a fost nevoit peste noapte să reducă salariile la nivel bugetar cu 25%, să mărească TVA de la 19% la 24% şi să dea afară 200.000 de bugetari. Dar toate aceste lucruri au însemnat câţiva ani de pierdere de creştere economică.
Nimeni nu vrea să ajungem în aceeaşi situaţie.
Dar cum facem să nu ajungem acolo, răspunsul trebuie să vină de la noul preşedinte, de la noul guvern, indiferent cine va fi.
Promisiunile electorale economice ale celor doi candidaţi la preşedinţie.
(Sursa: Faţă în faţă. Nicuşor Dan versus George Simion. Ce au făcut în viaţă şi cine sunt)
