Companii

Cum s-a construit în zece ani hidrocentrala care a luminat România şi ce poveşti de viaţă au rezistat muncii pe şantierul de la Bicaz

Cum s-a construit în zece ani hidrocentrala care a luminat România şi ce poveşti de viaţă au rezistat muncii pe şantierul de la Bicaz

Autor: Roxana Petrescu

27.09.2010, 23:48 7649

Între timp însă aniversările din sectorul energetic aduc presaşi oficialităţile tot în locurile unde în urmă cu ani buni de zileerau şantierele comuniste, regim condamnat pentru toatenelegiuirile comise, dar devenit din păcate reper în legătură curealizările de infrastructură. Nimeni nu a uitat că acestea s-aufăcut cu deţinuţi politici, cu elite condamnate, cu victimetransformate în secrete, dar mulţi oameni care au trăit experienţaacestor şantiere şi care mai trăiesc şi acum vorbesc despre acelelocuri de muncă ca despre o şcoală de viaţă.

Săptămâna trecută la Piatra Neamţ a avut loc aniversarea a 50 deani de la punerea în funcţiune a hidrocentralei de la Bicaz,unitate care a schimbat complet faţă sistemului energetic local,eveniment la care au participat dincolo de reprezentanţi aiHidroelectrica, foşti secretari de stat sau autorităţi locale,câteva zeci de oameni care au lucrat pe acel şantier comunist.

De ce Bicaz?

Decizia construirii centralei de la Bicaz a fost luată odată cuaprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă dezece ani, între 1951-1961. La doar o lună după ce acest plan esteasumat, se ia hotărârea politică de a construi centrala. Prinşantierele Bistriţei aveau să treacă mii de oameni, de la deţinuţipolitic până la activişi politici. Astfel, la cinci ani de laîncheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România îşi asumă oinvestiţie uriaşă, cu o valoare de 11 miliarde de dolari, ale căreibaze erau creionate încă din 1908, şi anume punerea în funcţiune asistemului energetic Bicaz - Stejaru. Din cei 20.000 de oameni careau lucrat atunci la barajul înalt de 127 de metri sau lahidrocentrala de 210 MW au mai rămas doar câţiva care pot spunepovestea celui mai mare şantier al vremii.

"La 18 ani am fost deportaţi 2.000 de constănţeni. Politica luiDej (Gheorghe Gheorghiu Dej - n.red.) ne-a deportat. Eram cremanegustorimii din Constanţa, comercianţi de parfumuri şi mătăsuri şiîn vara lui 52 ne-a urcat în vagoane pe toţi, cu restricţie debagaj de 10 kilograme şi am ajuns aici. Nici cel mai amărât om nuare 10 kilograme. Şi acest lucru nu ni-l făcea nişte străini. Eramromâni contra români. Am călătorit două zile şi două nopţi şi amajuns la Bicaz. Aici am îmbătrânit", spune Constanţa Craiu, unuldintre miile de oameni care au ajuns la Bicaz. În 1952, avea doar18 ani, păstrând şi acum ca şi atunci o pasiune: cântatul. "Ce s-afăcut aici nu s-a făcut cu cântec, ci cu muncă, dar ce-aş mai cântaun tangou acum. Mergeam în fiecare zi pe jos 10 kilometri ca săajung la şantier. Ghetele mi se rupseseră şi mi le legasem cusârmă. Dădeam toată ziua la ciur pentru nisip să-l folosească laconstruit. Erau fii de învăţători cu mine. Ei nu făceau armată.Erau consideraţi prea periculoşi pentru a ţine o armă în mână, aşacă-i trimiteau la muncă aici. Dar cântam. Ai noştri plângeau şimunceau, dar cântam. Am fost balsamul lor", spune Craiu, care dupăun an şi opt luni a fugit de pe şantier reuşind să-şi refacăviaţa.

Unele lucruri au rămas însă, cum ar fi teama de zgomote, cumsunt cele de artificii: "Am auzit prea multe la viaţa mea", maispune Craiu făcând referire la dinamitele care se foloseau pentru ascoate din munte piatra necesară construcţiilor.

Şcoala de viaţă

Amplasamentul pentru realizarea sistemului energetic Bicaz -Stejaru este descris chiar într-o consemnare a lui DimitrieLeonida, inginerul care în 1908 pune pe hârtie pentru prima datăceea ce avea să devină cincizeci de ani mai târziu realitate:"Plecând de la Piatra Neamţ în sus, pe malul Bistriţei am dat deplatoul cel mare de la Stejaru. În închipuirea mea, vedeam deja depe şosea, de la poalele muntelui Botoşanu, uzina hidroelectrică şitot platoul atât de prielnic..."

În ciuda condiţiilor foarte grele de muncă, cei mai mulţi dintrecei rămaşi în viaţă vorbesc despre anii petrecuţi la Bicaz cadespre o şcoală a vieţii, ca despre ceva care a împărţit lumea îndouă: înainte şi după baraj.

"La 17 ani am venit aici ca muncitor necalificat. Eu sunt dinVaslui. Părinţii erau chiaburi (ţărani bogaţi, înstăriţi - n.red.), aşa că am venit aici ca să scap. Eram un fel de fugar", îşiaminteşte Ioan Cehan care acum are 76 de ani.

"Cea mai grea a fost munca din tunel şi de la baraj. Au muritmulţi oameni, nimeni nu ştie câţi. Se muncea cel mai mult cu forţăbrută, cu roaba şi cu lopata", spune Cehan, care pe şantier şi-aîntemeiat familia cunoscându-şi acolo viitoarea nevastă.

Ca şi Cehan, au venit mulţi pe şantier, oameni fără experienţă,dar care ulterior au ajuns să lucreze la tot ce s-a construit însistemul hidroenergetic de atunci încolo.

"În 52 am venit aici, la 18 ani. Direct de la şcoalaprofesională am ajuns pe şantier şi am lucrat la macarauafuniculară. Erau 3 macarale, în trei schimburi, iar noi eram vreo12 inşi. Căram beton şi material, iar de precizia noastră depindeaviaţa a zeci de oameni care lucrau sub macaralele noastre. Nu amavut niciun accident", mărturiseşte Francisc Tamas, născut în 1934.Pentru el, barajul a fost şcoala vieţii şi după ce a terminat acoloa mers pe alte şantiere, cum a fost cel de la Argeş.

"Aici a învăţat toată lumea. Parcă am visat, dar când vin aicişi mă uit la baraj ştiu că un sfert a fost turnat de mâinileacestea. Am realizat ceva", spune Tamas pentru care şantierul adevenit singura familie.

"De prima nevastă din cauza şantierului m-am despărţit", a maispus el.

Hidrocentralele nu se fac pe CaleaVictoriei

Dacă unii au fost obligaţi să vină să muncească la Bicaz, aufost şi mulţi tineri care au ales acest şantier pentru că aşa auvrut ei.

"Unchiul meu a fost medicul personal al lui Mihail Sadoveanu şil-a consultat şi pe Gheorghiu Dej de câteva ori. Aşa că s-au gânditei să-mi facă un bine şi să mă păstreze în Bucureşti, dar io mi-ampus repartiţia la Bicaz. Hidrocentralele nu se construiesc pe CaleaVictoriei şi aşa am ajuns să mă ocup cu betonarea barajului timp de2 ani de zile", spune Mihai Dumitru, venit la 22 de ani pe şantier.După ce au lucrat la Bicaz, mulţi au mers mai departe pe toateşantierele de hidrocentrale care au urmat.

"În ultima iarnă de lucrări, mi-am făcut prima barcă, eu i-amfăcut pânzele şi am pus-o pe lacul format de baraj. Este una dintrecele mai frumoase amintiri pe care le am. După ce am terminat aici,am mers şi am coordonat activitatea de foraj în toate şantierelecare au urmat", spune Ovidiu Vasilescu, acum în vârstă de 80 deani, care s-a ocupat de consolidarea terenului pe care este astăziamplasat barajul de la Bicaz.

20.000 de strămutaţi

Lucrările de aici nu au avut însă impact numai asupra vieţiicelor care au lucrat pe şantier, dar şi asupra traiului celor carea trebuit să fie strămutaţi. 20 de sate cu aproape 20.000 de mii deoameni au fost rase de pe faţa pământului pentru a se putea executalucrările la ceea ce avea să devină cel mai mare baraj din ţară şial patrulea ca dimensiune din Europa.

Pentru că oamenii refuzau să plece, mitropolitul Moldovei a datordin să fie mutate mai întâi bisericile. Din cei aproape 20.000 destrămutaţi, 13.196 de oameni s-au aşezat pe versanţii din zonă."Unele familii au cerut ca fiecare să poată vâna câte doi mistreţipe an în schimbul strămutării", spune Nicolae Mănescu, fostministru al energiei electrice.

Lumea nu prea mai munceşte

La 50 de ani de la punerea în funcţiune a centralei, după 10 anide muncă pe şantier, cei mai mulţi dintre cei care sunt azi înviaţă sunt descumpăniţi de ceea ce se întâmplă.

"Durata de viaţă este deja depăşită. Se impun acţiuni maienergetice", spune Dumitru Luca, unul dintre inginerii care aulucrat în echipa de proiectare a centralei de la Bicaz. "S-au făcutnumai mărunţişuri după Revoluţie. Lumea nu prea mai munceşte",spune şi Ioan Cehan.

Din păcate, nici mesajul autorităţilor şi nici acţiunileconcrete întreprinse de acestea în ultimii 20 de ani nu au putereade a înlătura aceste convingeri.

"Ştiu că în ultimii 20 de ani s-ar fi putut construi mai mult",a spus Ion Ariton, noul ministru al economiei, care a lansat totuşiîndemnul de "înfăptuire a modernizării României", asigurându-i înacelaşi timp pe oamenii din hidroenergetica românească de totsprijinul său. Ariton a transmis aceste lucruri printr-un mesajscris, el neputând să fie prezent săptămâna trecută la Piatra Neamţpentru a sărbători 50 de ani de la punerea în funcţiune a centraleide la Bicaz.

110 milioane de euro pentru retehnologizare

Mihai David, actualul director al Hidroelectrica, a declarat larândul său că după cei 50 de ani pe care sistemul energetic Bicaz -Stejaru îi are la activ, va urma perioada de retehnologizare astfelîncât unitatea să mai poată funcţiona încă 50 de ani. "Reparăm şimodernizăm ce s-a făcut. Mai şi construim", a spus David care aanunţat un program de investiţii de 110 de milioane de euro pentruacest obiectiv.

Lucrările în realizarea de noi hidrocentrale au mers într-unritm foarte lent în anii care au urmat Revoluţiei, aşa că dacă în1990 puterea instalată în astfel de unităţi era de 5.593 MW, 20 deani mai târziu aceasta ajunsese abia la 6.431 de MW, astfel că acumnumai circa 54% din potenţialul hidroenegetic al României esteamenajat. "Posibilităţile energetice sunt atât de mari în România,încât am rezolva şi problemele din alimentarea cu energie, dar şipe cele legate de inundaţii", spune Ovidiu Vasilescu, care larândul său a fost săptămâna trecută la Piatra Neamţ pentru asărbători 50 de ani de la punerea în funcţiune a sistemuluihidroenergetic Bicaz - Stejaru.

Dacă politicienii au ţinut să dea sfaturi şi încurajări, oameniicare au trăit pe şantier au avut la rândul lor o urare exprimatăprintr-o poezie rostită de primul director al centralei. Ultimastrofă a poeziei suna astfel: "Guvernul de orice culoare/Să facemoţel din fiare/Să facem hidrocentrale." Vocea puternică şi mâiniletremurânde ale "poetului energetician" au fost răsplătite cuaplauze secunde bune.

AFACERI DE LA ZERO