Se vorbeşte zilele acestea că legiuitorul a greşit atunci când a stabilit baza de impunere a impozitului pe construcţii (introdus prin OUG nr. 103/2013) întrucât s-a referit la construcţiile care se află în patrimoniul contribuabilului şi nu la clădirile care se află în proprietatea aceluiaşi contribuabil. De data aceasta sunt de părere ca, din perspectica tehnicii legislative şi a tehnicii fiscale, Guvernul a procedat în mod corect. Nu discut aici oportunitatea introducerii unui astfel de impozit.
În primul rând legiuitorul a dorit în mod expres să cuprindă în baza de impunere a noului impozit pe construcţii doar acele construcţii care nu se află în proprietatea contribuabililor stabiliţi pentru acest impozit. „Orice persoană care are în proprietate o clădire” plăteşte impozitul pe clădiri, în timp ce sunt obligate la plata impozitului pe construcţii „persoanele juridice”, de principiu.
Plecând de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dubla impunere (taxa clawback din industria Pharma nu cuprinde TVA), Guvernul a stabilit în mod expres că se plăteşte impozit pe construcţii doar pentru acele construcţii asupra cărora nu se plăteşte impozit pe clădiri. Evitarea dublei impuneri întrucât aceeaşi bază de impunere nu poate fi sancţionată fiscal de două ori. Or, cum impozitul pe clădiri se plăteşte inclusiv de contribuabilii impozitului pe construcţii care au însă construcţii/clădiri în proprietate, Guvernul a dorit să impoziteze alte drepturi asupra clădirilor decât dreptul de proprietate, noul impozit fiind un impozit pe dezmembrămintele (dreptul de folosinţă, administrare, etc.) dreptului de proprietate şi nu pe proprietatea contribuabililor anume menţionaţi. Proprietatea clădirilor se supune impozitului pe clădiri iar dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra clădirilor cad sub incidenţa impozitului pe construcţii.
Că nivelul de colectare determinat de baza de impunere pentru impozitul pe construcţii ar trebui să fie de 10 ori mai mare decât cea gândită de Guvern, aceasta este o altă discuţie care nu are nicio legătură cu patrimoniul sau proprietatea, întrucât din această perspectivă legiuitorul a dorit să impoziteze atât proprietarul construcţiei prin impozitul pe clădire cât şi chiriaşul, spre exemplu, prin impozitul pe construcţii. Fiecare dintre aceştia sunt impozitaţi pentru valoarea pricinuită de clădire în planuri diferite: proprietarul la impozitul pe clădiri şi dreptul de folosinţă la impozitul pe construcţii. Repet, nu mă pronunţ dacă din perspectivă economică această abordare este corectă sau nu, adică dacă trebuia impozitat şi dreptul de folosinţă şi nu doar dreptul de proprietate, spre exemplu întrucât aceasta este o chestiune de politică economică.
Cu alte cuvinte, în condiţiile în care Guvernul a optat politic pentru extinderea bazei de impunere asupra construcţiilor, după cum se menţionează în mod expres în preambulul Ordonanţei, acesta a procedat corect atunci când a raportat impozitul pe construcţii la construcţiile aflate în patrimoniu şi nu la cele aflate în proprietatea contribuabililor desemnaţi să plătească impozitul pe construcţii.
Aceasta nu înseamnă că impozitul nou introdus este în totalitate coerent din perspectivă fiscală, întrucât exceptează, spre exemplu din categoria contribuabililor instituţiile publice, în condiţiile în care legea fiscală nu defineşte acest concept, iar alte legi învecinate cu cea fiscală vorbesc despre autorităţi publice. La impozitul pe clădiri, regiile autonome şi societăţile naţionale sunt cuprinse în mod expres în categoria contribuabililor, or la impozitul nou introdus dacă luăm ca reper autoritatea publică, astfel cum aceasta este definită de legea contenciosului administrativ, sau instituţia publică definită de legea finanţelor publice, putem ajunge la o concluzie diferită.