Era spre sfârşitul anului 1975. După doi ani de negocieri, autorităţile de la Teheran îşi dăduseră acordul final pentru construirea unei conducte de gaze naturale de aproape 1.300 de kilometri către URSS.
Scopul final al acestui efort era ca Iranul să devină timp de 20 de ani furnizor de gaze naturale pentru Europa, în special pentru Germania de Vest, Austria şi Franţa via Cehoslovacia. Europenii erau încântaţi de proiect. Printre companiile implicate era OMV din Austria, acum proprietara Petrom.
Prin schimb de gaze cu URSS, Iran ar fi furnizat Europei gaze în valoare de peste 400 de milioane de dolari pe an, în banii de atunci. În banii de acum, valoarea ar fi de 2,4 miliarde de dolari. Mecanismul schemei consta în transportul de gaze iraniene în URSS pentru ca acestea să fie folosite de econonomiile republicilor sovietice din Caucaz, iar URSS să exporte în schimb gaze în aceeaşi cantitate în Europa. Proiectul a fost numit IGAT-2.
Iranul abia devenise exportator de gaze, în 1972, şi deja avea planuri mari. Avea experianţa livrărilor la distanţă cu IGAT-1, gazoduct finalizat în 1970 şi care ajungea în URSS. IGAT-2 ar fi costat între 2 miliarde de dolari şi 3 miliarde de dolari (în banii de atunci), estimarea variind în funcţie de autorităţi şi oficiali.
Proiectul ar fi adus ţării venituri brute de aproape 7 miliarde de dolari, ceva modest dacă ar fi fost comparate cu veniturile de 20 de miliarde de dolari realizate pe an din exportul de petrol.
Dar nu era ceva la care să dai cu piciorul. Era începutul epocii de aur a gazelor. Până să exporte, Iranul ardea cea mai mare parte a gazelor provenite din procesul de extracţie a petrolului. Dar IGAT-2 nu a mai apucat să vadă lumina zilei. Au urmat amânări şi tergiversări şi în cele din urmă, în 1979, a venit Revoluţia Islamică, prin care guvernul pro-occidental al şahului a fost înlocuit cu un regim religios radical, naţionalist şi antioccidental. O vreme, poziţia acestuia faţă de Vest s-a mai moderat. Au venit investiţii europene pentru modernizarea industriei iraniene. Visul iranian de a exporta gaze în Europa n-a murit. În 2008, guvernul avea ca ţintă ca Iranul să efectueze primele exporturi de gaze naturale lichefiate în 2010. Construcţia primei facilităţi de procesare GNL începuse cu un an mai devreme. Pieţele de destinaţie erau Europa şi China. Dar sancţiunile şi problemele tehnice au întârziat astfel de planuri. La multe s-a renunţat. Nici în prezent Iranul nu dispune de infrastructură funcţională pentru exportul de GNL. Cele mai multe din exporturile de gaze iraniene se fac prin conducte, prin ţările vecine. Cel mai aproape de Europa gazele iraniene ajung în Turcia, verigă principală de tranzit şi pentru gazele ruse destinate statelor europene. Dar Iranul are acorduri swap cu Azerbaidjan, care exportă în UE. Astfel, teorietic, gazele iraniene s-ar putea să fi ajuns deja pe neştiute în Europa.
