♦ Amânarea pentru o perioadă nepermis de mare a proiectelor de explorare şi producţie de gaz din Marea Neagră pune România într-o situaţie greu de imaginat în care aceste volume noi abia vor putea acoperi cererea internă din 2030 în contextul declinului abrupt al producţiei de pe uscat ♦ Dacă nimic nu se schimbă din zona de producţie pe uscat, exportul de gaze din Marea Neagră poate şubrezi siguranţa alimentării interne, fiind cu atât mai necesar ca noile volume să ajungă la consumatorii de aici.
„Prin lansarea proiectelor de gaze din Marea Neagră în acest moment mai degrabă se limitează scăderea de producţie de pe uscat decât se creează oportunitatea unor viitoare exporturi“, spune Szabolcs Nemes, managing partner în cadrul companiei de consultanţă Roland Berger România.
De ce a ajuns România în această situaţie, deşi la nivel oficial încă se insită asupra faptului că gazul din Marea Neagră va putea transforma piaţa locală
într-un factor de stabilitate regional în alimentarea cu gaze naturale? Mai mult, se construieşte o infrastructră de transport peste graniţe pentru aceste cantităţi, iar legal producătorii nu vor mai avea nicio restricţie pentru vânzarea gazului din Marea Neagră. Statisticile arată însă altceva.
Potrivit calculelor ZF bazate pe Planul de Dezvoltare a Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale pentru perioada 2020-2029 realizat de Transgaz, compania naţională de transport a gazului natural, la nivelul anului 2030 producţia internă de gaze naturale, care include cantităţile extrase de OMV Petrom, Romgaz, perimetrul Neptun Deep şi volumele Black Sea Oil and Gas, va ajunge la circa 12 miliarde de metri cubi, an în care consumul va fi de 12, 4 miliarde de metri cubi.
Practic, statisticile oficiale arată că perioada în care proiectele de producţie din Marea Neagră îşi vor atinge maximul va coincide cu scăderea semnificativă a producţiei pe uscat, astfel că la final producţia internă doar va putea acoperi cererea. Spre exemplu, în cazul proiectului Neptun Deep, acolo unde acţionari cu procente egale sunt OMV Petrom şi Romgaz (statul român), vârful de producţie, estimat la 6 miliarde de metri cubi pe an, ar putea fi atins în perioada 2028-2030, asta dacă producţia chiar va începe în 2027.
În statisticile Transgaz, de exemplu, startul proiectului era estimat pentru anul 2024, dar din cauza schimbărilor legislative, care au dus la exitul ExxonMobil din proiect, producţia ar putea fi demarată abia în 2027. Mai departe, nici la Black Sea Oil & Gas (BSOG) lucrurile nu au mers conform planurilor, aşa că producţia nu a început anul trecut, ci este estimată pentru finalul primului semestru de anul acesta. Aici, pe vârf de producţie, se va putea extrage circa un miliard de metri cubi de gaze, după care urmează perioada de declin.
Dacă proiectul Neptun Deep nu va fi demarat nici în 2027, atunci, până la finalul acestei decade, România va trebui să importe jumătate din necesarul său de consum, unul dintre cele mai pesimiste scenarii de lucru din acest moment.
În contextul în care statisticile arată că, în absenţa unor schimbări majore pe zona de producţie pe uscat, gazul din Marea Neagră nu va face decât să acopere consumul intern, este necesar ca aceste cantităţi să ajungă la consumatorii din România.
„În cel mult cinci ani, putem deveni cu adevărat independenţi energetic. La final de iunie vom avea prima moleculă de gaz extras din Marea Neagră care intră în sistem (BSOG). Iar la final de 2026 început de 2027 vom avea resursa de gaz necesară pentru a asigura independenţa economiei româneşti, consumul public“, spunea săptămâna trecută premierul Nicolae Ciucă, referindu-se la demararea proiectelor de producţie din Marea Neagră.
Dar dincolo de independenţa de importurile de gaze, care au ajuns din nou la 30% din consumul naţional, România, pe datele de acum, nu mai poate juca un rol regional.
