Nu cred că sunt mulţi cei care ştiu că există în România o linie de afaceri care este obligată la plata amândurora.
Fabricile de medicamente din ţară, indiferent de capital (sic!) plătesc 16% impozit pe profitul realizat din activităţile operaţionale şi suplimentar plătesc şi un impozit pe veniturile operaţionale, de circa 20-25%, abil camuflat sub numele de „contribuţie“ (este vorba de clawback, bineînţeles).
Acest impozit pe venit este imposibil de prevăzut pentru că se modifică trimestrial în funcţie de o variabilă calculată pe întreaga ramură economică şi nu în baza veniturilor realizate de fiecare agent economic. Iată că apartenenţa la un anumit tip de industrie te discriminează deja în România, iar în cazul de faţa de două ori. O dată faţă de restul ramurilor economice şi a doua oară faţă de companiile farmaceutice care funcţionează ca birouri de reprezentanţă, care plătesc doar impozitul pe venit („contribuţia“). Iar dacă va continua aşa, fabricile de medicamente din Romania se vor închide în următorii 5 ani rând pe rând, datorită supraimpozitării. Dar nu despre asta este vorba aici. Indiferent în ce domeniu ar activa - (dar mai ales în industria manufacturieră care aduce valoare adaugată), orice mare plătitor de taxe şi impozite merită să fie invidios pe birourile de reprezentanţă cu câţiva angajaţi, cu venituri de câteva ori mai mari decât ale sale, care nu plătesc nici un leu în ţară, deşi beneficiază de drepturi egale.
Sunt de înţeles regulile comunitare cu privire la evitarea dublei impuneri şi preocuparea legislaţiei UE de a interzice ţărilor membre să inventeze taxe şi impozite discriminatorii, la bunul lor plac. Dar în acelaşi timp, este mai mult ca sigur că guvernele vest-europene, care au creat regulile, nu se confruntă cu cazuri de companii care fac afaceri de miliarde şi nu plătesc nici un euro impozit în ţara în care fac afacerile.
Cunoscătorii ştiu de altfel că problema este alta: inabilitatea legiuitorului (sau lipsa de resurse, de competenţă, de motivaţie?) de a elabora reglementări şi instrumente de control care să verifice şi să sancţioneze aranjamentele prin care se pot realiza venituri de miliarde si profituri zero. Şi atunci este mai simplu, într-adevăr, să introduci impozitul pe cifra de afaceri, care probabil, de fapt mai mult ca sigur, va îngenunchea definitiv calul care trage în loc să nimerească animalul de pradă.
România, ţara reuşitelor sau rateurilor fiscale de tip „trial & error“, are în 2017 cea mai mare creştere economică din UE. Va mai creşte din modelul de consum încă 3, poate 5 ani, după care va stagna. Şi atunci, cu siguranţă se va introduce impozitul pe cifra de afaceri sau un alt tip de impozit sau taxa sau contribuţie discriminatorie, pentru că deja le vor fi introdus alte ţări din estul Europei, care resimt acelaşi risc de deficit de colectare pe care îl resimţim şi noi.
Încheiam o opinie scrisă în 2015 în ZF astfel: „Îmi permit să sugerez mediului de afaceri din afara industriei farmaceutice să privească cu atenţie arena dezbaterii cu privire la clawback şi eventual să se implice. Altfel se poate trezi că va fi introdusă o astfel de obligaţie şi în alte domenii, pentru a nu mai apărea deficite“.
