Companii

Ionuţ Simion, Country Managing Partner PwC România: Să ne întrebăm ce putem face noi pentru România, nu doar ce poate face România pentru noi!

Ionuţ Simion, Country Managing Partner PwC România: Să ne întrebăm ce putem face noi pentru România, nu doar ce poate face România pentru noi!

Arătam în primul articol care a deschis seria de analize PwC România - publicate săptămânal în ultimele două luni de Ziarul Financiar -, că încrederea este liantul oricărei construcţii sociale, economice şi politice durabile, fiind, aş adăuga, o resursă cel puţin la fel de importantă ca resursele naturale sau financiare datorită forţei ei de a mobiliza tot ce este mai bun într-o societate pentru a-şi atinge potenţialul maxim de dezvoltare. Aşa se explică de ce ţări cu resurse extraordinare nu reuşesc să iasă din sărăcie în timp ce altele aproape lipsite de resurse ocupă locuri fruntaşe în clasamentele globale ale nivelului de trai. 

Aş zice, aşadar, că nu lipsurile materiale, financiare sau umane au încetinit progresul României în ultimele trei decenii, ci inabilitatea noastră de a găsi un model eficient de dezvoltare economică, de a avea un proiect de ţară multi-generaţional. Mai ales că, în ultimii 30 de ani, ne-am întâlnit cu cele mai favorabile conjuncturi din istoria noastră, care au făcut posibilă aderarea la NATO şi la UE şi au generat premisele unei dezvoltări fără precedent, dar pe care nu le-am valorificat aşa cum ar fi trebuit. 

Starea de fapt, cu bune şi rele

O privire lucidă va constata, dincolo de orice îndoială, că deşi suntem încă departe de standardele Europei occidentale, am recuperat mult. România a înregistrat, anul trecut, cel mai mare Produs Intern Brut (PIB) din istorie, de 202 miliarde de euro, depăşind Portugalia, după ce, cu un an înainte, surclasase Grecia. Producţia agricolă la unele cereale a ajuns printre primele în UE, iar cea auto pe locul al optulea, în faţa Ungariei şi a Poloniei. Industria IT înseamnă 6% din PIB în prezent, mai mult decât în Polonia, cu şanse de a-şi dubla ponderea în următorii ani. Proiecte, aşa cum este cel al laserului de la Măgurele - cea mai avansată infrastructură de cercetare din lume axată pe studiul fizicii fotonucleare şi pe aplicaţiile acesteia -, au pus România pe harta cercetătorilor de vârf din întreaga lume, iar antreprenoriatul românesc a produs primul unicorn, UiPath, probabil deloc întâmplător în IT. Forţa de muncă, în ciuda numărului mare de oameni care au emigrat şi a populaţiei în scădere, rămâne unul dintre avantajele competitive ale ţării, conform opiniei exprimate de companii. Deşi încă apreciată pentru calitatea ei, resursa umană este însă tot mai greu de găsit, iar estimările PwC indică o nevoie suplimentară de un milion de angajaţi până în 2023 pentru a avea o creştere economică de 3,5% anual.

Din păcate, am urmat un parcurs inegal, cu suişuri şi coborâşuri, fără continuitate de la o guvernare la alta a proiectelor şi a priorităţilor majore.  De departe cea mai mare nerealizare este infrastructura fizică. Fie că vorbim de drumuri, şcoli, spitale sau societate digitală, România se clasează invariabil pe ultimele locuri în UE, cu progrese nesemnificative de la un an la altul. Cadrul legislativ şi politicile publice sunt volatile, iar serviciile publice şi birocraţia pun bariere mediului privat. Am ajuns în situaţia în care aproape nimeni nu-şi mai asumă răspunderea, aproape nimeni nu mai semnează nimic.

Încotro ne dorim să mergem?

În acest context, se ridică întrebarea: ce model de dezvoltare urmăm? Până acum, România a fost o destinaţie atractivă pentru producţie datorită celor două avantaje – forţa de muncă bine pregătită la cost mic şi fiscalitatea redusă. Pe viitor România ar trebui să devină atractivă printr-un mix specific ţărilor dezvoltate: infrastructură de calitate bună, predictibilitate şi stabilitate legislativă, cadru legal stimulativ şi condiţii propice pentru cercetare-dezvoltare si inovare. Cu alte cuvinte să trecem de la statutul de economie în curs de dezvoltare la cel al unei economii comparabile cu cele din vestul Europei. Un astfel de proces este de durată şi necesită reforme structurale şi proiecte pe termen lung care să implice consensul politic şi social.

Ce ne împiedică să facem pasul?

Reticenţa de a ne asuma proiecte şi reforme pe termen lung este cel mai mare risc pentru dezvoltarea României. De la o guvernarea la alta, priorităţile se schimbă, majoritatea proiectelor începute de o guvernare sunt abandonate de cea care îi urmează, iar cadrul de reglementare instabil reflectă cel mai bine această stare de lucruri. Numărul de acte normative emise anual este copleşitor pentru orice investitor, iar când vorbim de fiscalitate situaţia devine, fără exagerare, dramatică, cu sute de acte normative de modificare a Codului fiscal emise în ultimii 15 ani. 

De cele mai multe ori, din păcate, justificarea pentru modificările frecvente a fost “nevoia” de a aduce mai multe fonduri la bugetul naţional. În ciuda scăderilor sau majorărilor de taxe, veniturile fiscale au oscilat în jurul a 26-27% din PIB. România a excelat, în ultimii ani, la capitolul creştere economică, fiind în topul statelor membre UE, dar fundamentele acestei creşteri sunt fragile din cauza modului în care au fost gestionate finanţele publice. Din 2017 până în prezent, salariile în sectorul public au urcat cu 47% ceea ce a condus la o creştere mai rapidă a cheltuielilor totale decât a veniturilor. Mai îngrijorător este că, de anul viitor, odată cu aplicarea noii legi a pensiilor, deficitul ar ajunge la 4% din PIB, respectiv la 5,7% în 2021 şi la 7% în 2022 - a avertizat Consiliul Fiscal. Această deteriorare a finanţelor publice ar putea duce la deschiderea unei proceduri de deficit excesiv de către Comisia Europeană, la fel ca după criza din 2009. Ca să nu mai vorbim de înrăutăţirea ratingului de ţară, cu impact direct asupra costurilor de finanţare. În aceste condiţii, cheltuielile cu investiţiile publice vor deveni cvasi imposibil de realizat. Deja acestea au fost sacrificate în ultimii ani pentru a asigura încadrarea (la limită) în plafonul de deficit bugetar de 3% din PIB. De exemplu, în acest an, prin legea bugetului sunt prevăzute cheltuieli de investiţii de peste 47 miliarde de lei, fapt care, la prima vedere, dă motive de optimism. Însă cu un deficit ajuns la 27 mld lei (2,6% din PIB), după nouă luni din 2019, e greu de crezut că a doua rectificare nu va face realocări de la investiţii astfel încât să menţină ţinta de 3% din PIB. De asemenea, ipoteza îmbunătăţirii absorbţiei de fonduri structurale şi de coeziune este optimistă, având în vedere că, istoric, estimările iniţiale din buget nu s-au materializat niciodată.

Cercul vicios al politicii fiscal-bugetare limitează şansele creşterii economice durabile. Fără infrastructură, fără bază materială modernă în sistemele educaţional şi de sănătate, nu vor fi atrase investiţii private care să contribuie la creşterea economiei. În acelaşi timp, se renunţă şi la alte investiţii, aşa cum sunt cele de apărare care asigură parteneriatele strategice ale României. Din cele 2 procente din PIB pe care România s-a angajat să le cheltuiască în 2019 pentru achiziţie tehnică militară, circa 10% au fost realizate până acum, fiind încheiat un singur contract.

Intrarea în recesiune – ca să nu vorbim despre o criză similară cu cea de acum un deceniu – ar crea un context foarte greu de surmontat. Cert este că dacă nu se iau măsuri, România va fi din nou nepregătită şi am ajunge din nou în scenariul majorării taxelor. Iată de ce merită reluată rapid iniţiativa de a reforma administrarea fiscală pentru a ameliora colectarea taxelor şi serviciile oferite contribuabililor. Cu un deficit de încasare a TVA de peste o treime, cu o evaziune estimată de Comisia de Prognoză la 50 mld lei anual şi cu venituri fiscale mult media UE de 40%, sunt multe de făcut în domeniul administrării fiscale – în primul rând ducerea la bun sfârşit a proiectelor începute de actuala echipă managerială şi demararea altor reforme cât mai curând. Prin urmare, bugetul pentru 2020 şi pentru anii următori vor avea rolul să rezolve cel puţin o parte dintre aceste riscuri: mai puţine promisiuni fără acoperire, consolidare fiscală, stabilitate legislativă, prioritizarea investiţiilor şi transparenţa cheltuielilor.

Şi totuşi, există oportunităţi

Viitorul aparţine economiilor bazate pe investiţii inteligente şi pe cunoaştere. Aşa cum menţionam, nouă ne lipsesc încă elemente fundamentale ale economiilor bazate pe factori de producţie: nu avem o autostradă care să treacă munţii, nu avem o centură completă a Capitalei, aproape jumătate dintre localităţile ţării nu au canalizare şi apă curentă. Pentru a fi competitivi în noul mediu economic bazat pe noile tehnologii, trebuie să creăm produse şi servicii cu valoare adăugată, să investim în competenţele angajaţilor sau să încurajăm antreprenoriatul. Studiul PwC Workforce Disruption Index estimează că 275.000 de locuri de muncă din România sunt în pericol de a fi înlocuite prin automatizare şi alte 325.000 pot fi create dacă angajaţii dobândesc competenţe noi, în special digitale. Guvernul şi companiile trebuie să investească strategic în acest scop, dar resursele sunt puţine.

Astfel, finanţarea durabilă a economiei şi atragerea fluxurilor de capital prin sprijinirea investiţiilor străine directe se pot obţine creând un mediu de afaceri prietenos şi promovând progresul tehnologic. De asemenea, fondurile europene pot îmbunătăţi infrastructura şi pot echilibra situaţia bugetară. De exemplu, proiectul Danube Black Sea Gateway Region finanţat din fonduri structurale îşi propune să sprijine regiunea Dunăre-Marea Neagră pentru a deveni o poartă atractivă pentru transportul maritim şi pe căile navigabile interioare între Europa Centrală şi Marea Neagră, regiunea Caspică şi Orientul Îndepărtat. Realizarea proiectului ar contribui la atragerea de noi fluxuri de mărfuri în porturile româneşti şi, implicit, la dezvoltarea economică a acestora.

Dar înainte de toate avem nevoie de bună guvernare şi respectarea statului de drept fără de care o economie nu se poate dezvolta pentru că ele sunt fundamentele unui sistem instituţional integrat, echilibrat şi performant. De aceea implicarea societăţii civile este esenţială, prin monitorizarea activităţii decidenţilor politici, prin implicarea în dezbaterea publică şi prin contribuţia fiecăruia în domeniul său de expertiză şi pricepere.

Adevărul este că trebuie să încetăm să ne gândim doar la ceea ce România prin politicienii săi poate face pentru noi, dacă ne dorim ca România să ajungă la acelaşi nivel cu ţările dezvoltate, şi să ne gândim ce poate face fiecare dintre noi pentru România. Si dacă ne vom sufleca cu totii mânecile si ne vom implica cu adevărat, atunci va veni si vremea în care vecinii noştri sau celelate natiuni ale lumii nu ne vor mai arată cu degetul, ci vor vorbi despre noi cu admiraţie şi respect.


Citeşte şi:

Serviciile publice stau încă la poarta lumii digitale: de la colectarea taxelor până la productivitatea muncii, digitalizarea ar avea efecte pozitive

Inovaţia va face diferenţa. Cum se vor adapta în noua economie globală industrii importante pentru România: auto, energie sau IT? 

Să ne pregătim cu încredere viitorul, înţelegându-ne trecutul

Capitalul uman şi educaţia: Cui i-e frică de tehnologie?

Infrastructura fizică: Prioritizarea investiţiilor, crucială pentru creşterea economică durabilă

Era digitală, era antreprenorilor? Datorită inovaţiei afacerile şi economia cunosc o transformare fără precedent în istorie

Ameninţate de Fintech şi sub presiunea reglementărilor, serviciile financiare intensifică investiţiile în tehnologie

 
 
AFACERI DE LA ZERO