Sistemul de sănătate din România are nevoie de o finanţare mai mare, apropiată de nivelul altor state din regiune, dar majorarea resurselor trebuie dublată de o eficientizare reală a modului în care sunt cheltuiţi banii, în special în zona spitalelor, unde există încă dezechilibre şi pierderi semnificative, spune Lucian Bondoc, Managing Partner, Bondoc şi Asociaţii.
„Cred că ar fi rezonabil ca România să ajungă, ca procent din PIB alocat sănătăţii, la un nivel comparabil cu Polonia. După aceea vine întrebarea: cum eficientizăm? Sunt risipe absolut enorme în sistemul de sănătate, mai ales în zona spitalelor, care ocupă oricum o pondere foarte mare din cheltuiala statului pentru sănătate. Şi în piaţa pharma, evident, pot exista eficienţe, dar este mai dificil să le faci dacă vrei, în acelaşi timp, să aduci inovaţia mai repede la populaţie.”, a spus Lucian Bondoc în cadrul conferinţei ZF Health & Pharma Summit 2026.
Ce a mai spus Lucian Bondoc:
♦ Ce vedem că face statul în prezent? Cumva, mai degrabă manipulează jocul. Nu se uită la cât ar fi rezonabil să aloce sănătăţii, ca procent din PIB, raportat la alte state aflate într-o situaţie comparabilă.
♦ În ceea ce priveşte eficientizarea, statul nu se concentrează, deocamdată, pe sectorul public, unde a alocat foarte multe resurse. Sistemul DRG, prin care spitalele primesc bani în funcţie de diagnosticul şi complexitatea cazului, nu a mai fost actualizat de foarte mult timp. Simplificat, pentru o răceală spitalul primeşte o anumită sumă, iar pentru o pneumonie primeşte mai mult, pentru că vorbim de un caz mai complex. Pentru că acest sistem nu este actualizat, apare şi riscul ca datele să fie manipulate. Sunt spitale publice unde un caz mai simplu poate fi raportat ca unul mai complex pentru a primi mai mulţi bani. În plus, spitalele publice primesc finanţări şi pe alte căi, pentru salarii sau utilităţi, iar acest lucru creează o discrepanţă faţă de sectorul privat.
♦ Pe medicamente, din momentul în care taxa clawback a fost plafonată la 25%, statul a devenit mult mai atent, pentru că o parte mai mare din costul medicamentelor a revenit direct bugetului public. De aceea, dacă în urmă cu 3-4 ani accesul la medicamente noi era mult mai rapid, acum vorbim de întârzieri care pot ajunge la trei ani. Nu este o problemă de capacitate tehnică. Pur şi simplu, dacă medicamentele sunt introduse mai repede la compensare, costul este suportat într-o măsură mai mare de stat şi mai puţin de industrie, prin taxa clawback. La un clawback de 25%, practic industria suportă echivalentul costului pentru aproximativ un pacient din patru. De aceea, cifrele privind piaţa trebuie privite în context, pentru că ele includ şi această contribuţie a industriei prin clawback, precum şi efectele plafonării taxei
♦ Întrebarea este unde pui acul corect: cât aloci sănătăţii şi unde direcţionezi banii astfel încât să ai cel mai mare impact. Noi nu avem încă această discuţie onestă în România. În prezent, acul nu este pus corect nici din perspectiva finanţării, la 5,8% din PIB, dar nici din perspectiva modului în care sunt folosite resursele existente. Sunt invocate adesea alte explicaţii decât problemele reale, iar asta face şi mai dificil să ajungem la soluţii corecte şi echilibrate, raportate la resursele disponibile şi la nevoile din sistem
