Sustenabilitatea este în 2023 mai mult decât o opţiune principială, este un standard asumat, cu termene deja apropiate, într-un orizont de câteva decenii, iar România este angajată în efortul comunitar de performanţă şi responsabilitate în domeniu. Obiectivul major al Uniunii Europene, asumat prin ratificarea Acordurilor de la Paris privind schimbările climatice, este acela de a avea, până în 2050, primele economii şi societăţi neutre climatic, iar, ca reper intermediar, anul 2030 ar trebui să marcheze reducerea cu cel puţin 55% faţă de nivelul din 1990. Pentru a transpune în practică această ambiţie, este nevoie de mai mult decât mobilizare birocratică pentru reglementare şi raportare, este necesară o transformare a paradigmei economice, iar valurile de şoc resimţite de state şi industrii în ultimii ani, în regiune şi în lume, arată că tranziţia trebuie accelerată şi gândită ca soluţie ireversibilă.
Performanţa din top 1.000 cele mai mari companii este revelatoare din acest punct de vedere. Regăsim pe primul loc o companie din sectorul energetic convenţional, petrol şi gaze, OMV Petrom, care şi-a asumat la rândul său o strategie ambiţioasă pentru 2030, a cărei materializare va angrena, dat fiind tipicul industriei, eforturi fundamentale de reconversie. Pornind de la acest exemplu, nu este nici hazardat, nici prematur, ci dimpotrivă, este necesar şi responsabil să vizăm ca fiecare dintre cele 1.000 cele mai mari companii din România să înceapă sau să îşi accelereze tranziţia spre „verde” în 2023.
Gândit şi planificat profesionist, procesul de „sustenabilizare” a businessului, adică a consumului de resurse şi materii prime, a infrastructurilor şi proceselor de producţie, poate aduce numeroase oportunităţi pentru afaceri. Alternative de finanţare cu fonduri naţionale şi comunitare dedicate sustenabilităţii, atractivitate în piaţă, pentru clienţi şi investitori, eficientizarea bugetului operaţional prin reducerea costurilor de aprovizionare, de energie ş.a., crearea de noi locuri de muncă şi sporirea rezilienţei sunt numai câteva dintre acestea şi este evident că fiecare are o rază de impact care trece dincolo de business, spre economie şi spre societate în ansamblu. Între beneficiile macro sunt, aşadar, de menţionat securizarea creşterii şi a competitivităţii economice şi a pieţei muncii, dinamizarea sectorului cercetare-dezvoltare, creşterea securităţii energetice, îmbunătăţirea stării ecosistemelor şi a sănătăţii publice şi, poate cel mai important, perpetuarea confortului şi a prosperităţii câştigate în ultima jumătate de secol; toate acestea corespund angajamentelor luate prin Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În scenariul opus, eşecul sau întârzierea acţiunii climatice au fost puse în discuţie în cadrul Forumului Economic Internaţional de la Davos ca ameninţări pe termen lung, cu potenţial de a agrava problemele sociale cele mai importante la nivel global, adică sărăcia şi decalajele de dezvoltare între regiuni şi continente, distribuţia inechitabilă a resurselor şi declinul demografic.
Această analiză este cât se poate de pertinentă pentru România, care prezintă şi o serie de vulnerabilităţi tipice, între care rapoarte internaţionale recente amintesc ritmul deteriorării mediului, impredictibilitatea pieţei muncii şi a disponibilităţii mijloacelor de trai, precum şi gradul de îndatorare şi politizarea resurselor strategice. Analizând aceste riscuri prin raportare la sectoarele economice cel mai bine situate în topul celor mai mari 1.000 de companii, este necesar să punem în context şi să dezbatem ameninţări precum seceta şi deşertificarea, care vor afecta potenţialul de generare a hidroenergiei, agricultura şi toată zona de industrii asociate, precum şi decuplarea tot mai pronunţată a aptitudinilor formate în sistemul educaţional clasic de nevoile reale din piaţa muncii, cu atât mai mult dintr-o piaţă a muncii care are ea însăşi nevoie de transformare.
Pe ce mizează, totuşi, România şi economia autohtonă? Pe un potenţial încă subevaluat în zona resurselor regenerabile, pe o tradiţie industrială diversă, pe un capital uman dinamic şi receptiv şi pe o vocaţie antreprenorială în creştere, care, combinate într-un efort comun de sprijin public-privat, pot capitaliza urgenţa transformării „verzi” ca oportunitate de dezvoltare şi de „reindustrializare”. Pentru că, dincolo de interesul naţional evident, Europa şi regiunea au nevoie în viitorul apropiat de România performantă, responsabilă şi rezilientă.
