Nu puţini sunt cei care au reuşit în perioada comunismului să „fenteze“ sistemul şi să plece din ţară. Cu toate acestea, numărul celor care s-au adaptat sistemelor cu o tradiţie a capitalismului de peste un secol şi şi-au lăsat cu adevărat amprenta în ţările „adoptive“ este destul de redus.
Radu Ionescu, un inginer constructor de 53 de ani, a plecat în 1983 din România la un unchi în Elveţia şi a decis să nu se mai întoarcă. Avea 21 de ani, era student la Facultatea de Construcţii, iar unchiul l-a ajutat să îşi termine studiile în Lausanne, unul dintre cele mai bogate oraşe din Europa, sediu global al unor corporaţii precum Phillip Morris sau Nestlé (în Vevey, la 30 de kilometri de Lausanne).
După terminarea studiilor, Ionescu a început să lucreze pe diverse şantiere de apartamente sau parcări subterane, iar la începutul anilor ‘90 a fost desemnat manager de proiect pentru renovarea sediului grupului Nestlé de pe malul lacului Geneva, un proiect ce a presupus investiţii de 180 de milioane de franci.
„Am fost implicat din stadiul de definire a nevoilor celor 2.000 de angajaţi ai Nestlé până la execuţia propriu-zisă“, povesteşte Radu Ionescu, un inginer care vorbeşte şapte limbi şi nu are scăpări în româna nativă. A învăţat ruseşte la şcoală, franceză şi germană acasă, engleză de la soţia irlandeză, în timp ce italiana şi spaniola a fost nevoit să le desluşească din mers, fiind implicat în proiecte de construcţii în aceste ţări. Din 1983 până în 1992 nu a venit deloc în ţară, iar la prima vizită i s-a părut că românii sunt plini de speranţă, totul era posibil şi vor „rupe“ rapid lanţurile. Pentru el era însă prea târziu să se întoarcă. Era deja însurat în Elveţia, primul dintre cei doi fii era născut, iar provocările profesionale erau mult mai interesante în alte zone din Europa.
