Anii buni pentru agricultură se recunosc timpuriu, iar 2025 are premisele să fie unul dintre ei. Cu recolte şi venituri care este de aşteptat să crească în perioada următoare, exerciţiul de încredere ar putea părea simplu de construit. Şi totuşi, argumentele pentru încrederea în agricultura românească merg dincolo de orizontul următoarelor câteva luni; dincolo de vreme şi de vremuri şi dincolo de problemele structurale care persistă – fragmentarea suprafeţelor agricole, infrastructură precară, supraexpunere la factorii climatici, deficit comercial –, România are atuuri reale pentru sectorul agri-food şi o nevoie acută de a le mobiliza.
Cifrele care descriu baza naturală sunt incontestabile, iar Planul Naţional Strategic le punctează ca atare: terenuri agricole în proporţie de 60% din teritoriu (faţă de media europeană de sub 40%), soluri fertile, favorizate de o paletă climatică divers repartizată în teritoriu şi de resurse de apă pentru irigaţii. Pe de altă parte, emisiile reduse, utilizarea redusă a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor, la aproape două treimi sub media UE, precum şi mixul de resurse regenerabile (solar, eolian, geotermal ş.a.) favorizează direcţia „verde” a dezvoltării.
Dar argumentul principal proagricultură ca sector strategic de creştere pentru România ţine de capacitatea de transformare. Pentru că sectorul agricol românesc se schimbă şi, deşi ritmul şi coerenţa transformărilor trebuie îmbunătăţite, tendinţa este una vizibilă şi ireversibilă.
Cel mai explicit reper pentru a măsura amploarea schimbării sunt cei 18 ani de la aderarea la UE, interval în care agricultura românească a beneficiat de resurse financiare, de modele de intervenţie, de reguli şi standarde de calitate comunitare. Cifrele sunt, din nou, convingătoare: peste 40 de miliarde de euro fonduri europene intrate în sector, potrivit comunicărilor Ministerului Agriculturii, o valoare a producţiei agricole care, în ciuda expunerii încă excesive la condiţiile meteorologice, poziţionează ţara noastră în top şapte state UE, cu 22,2 miliarde de euro în 2023, potrivit Eurostat, adică de zece ori mai mult decât în 2007, în compania celor mai performante agriculturi de pe continent – Franţa, Germania, Italia, Spania, Ţările de Jos şi Polonia. De altfel, România a fost în ultimele şase luni din 2024 cel mai mare exportator de cereale din UE, cu 5,1 milioane de tone, adică aproape o treime din totalul exporturilor comunitare de grâne, depăşind liderul tradiţional, Franţa. Reuşim să rămânem în topul exportatorilor deservind pieţe din ce în ce mai diverse, afectate de scăderea semnificativă a ofertei, pe fondul războiului din Ucraina, şi conservăm, pe de altă parte, relaţii comerciale tradiţionale cu pieţe din alte regiuni de proximitate, aşa cum este Orientul Mijlociu.
Principiile de parcurs ale transformării – competitivitate şi durabilitate – par să fi convins stakeholder-ii sectorului, de la fermieri şi autorităţi, până la consumatorul final. Potrivit unui raport al Forumului Economic Mondial, România se situa în 2023 pe locul cinci în UE după interesul tinerilor fermieri pentru soluţii de creştere a productivităţii care ţin cont de criterii ecologice şi de bunăstarea animalelor. Totuşi, transferul între generaţii rămâne un capitol de îmbunătăţit, dat fiind că, potrivit Eurostat, 44% dintre fermierii din ţara noastră au peste 65 de ani.
Agricultura rămâne un contribuitor esenţial la PIB-ul naţional şi ocupă 23% din forţa de muncă locală, potrivit INS, cel mai mare procent din UE, care concentrează inclusiv categorii vulnerabile de populaţie. Deşi exporturile au crescut, România a înregistrat în 2024 un deficit în comerţul cu produse agroalimentare de peste 2,5 miliarde de euro; aşadar, atât din raţiuni de performanţă comercială, cât mai ales luând în considerare dependenţele create în alte sectoare socio-economice, agricultura are nevoie de remedierea deficienţelor ce ţin de neutilizarea la scară largă a noilor tehnologii pentru a creşte în continuare productivitatea, infrastructura de stocare, de transport şi procesare, astfel încât ţara noastră să ajungă să exporte mai puţin materii prime ieftine şi mai mult produse prelucrate, cu valoare adăugată şi preţuri mai mari.
Bilanţul încrederii înclină, aşadar, optimist. Agricultura românească se bazează pe resurse naturale incontestabile şi pe soluţii care există şi care sunt probate de poveştile de succes ale multor jucători din piaţă, prezenţi inclusiv în topul celor mai mari afaceri locale. Performanţa trebuie să fie un efect de sistem, iar performanţa în sectorul agroalimentar are o putere unică de propagare, la scara economiei naţionale şi a societăţii, în ansamblu.
