Scumpirea locuirii, presiunea costurilor ascunse şi dobânzile încă ridicate fac ca decizia dintre chirie şi credit ipotecar să fie tot mai mult o chestiune de accesibilitate, nu doar de preferinţă, spune Gabriel Blăniţă, director valuation & advisory services, Colliers România.
Unul dintre modurile în care ne uităm la accesibilitatea locuinţelor din anumite jurisdicţii este această rată a accesibilităţii, calculată ca numărul de ani de salariu de care ai nevoie pentru a cumpăra locuinţa medie din acel oraş. În Bucureşti suntem undeva la în jur de 8 ani de venituri medii pentru a cumpăra locuinţa medie de astăzi“, a explicat Gabriel Blăniţă în cadrul emisiunii ZF Real Estate by Storia. Potrivit acestuia, indicatorul nu trebuie interpretat literal, ci ca o măsură comparativă între oraşe şi pieţe. „Vedem în Budapesta acelaşi indicator la peste 12 ani, vedem oraşe din Polonia undeva între 10 şi 15 ani. Deci vedem că în România, chiar şi comparat cu regiunea, avem apartamente încă accesibile din acest punct de vedere.“
În cazul chiriei, calculul este mai simplu, dar la fel de relevant pentru bugetul unei gospodării. „Ne uităm la cât din bugetul nostru lunar este acordat locuirii. Aici vorbim şi de chirie, dar şi de costurile de întreţinere, iar un procent sustenabil ar fi undeva de până în 40%“, spune el. Acest prag încă mai poate fi regăsit în multe oraşe din România, spre deosebire de alte capitale din regiune, unde costul locuirii a devenit prohibitiv pentru cei cu venituri medii. În astfel de cazuri, oamenii sunt forţaţi să meargă spre periferii sau chiar în afara oraşelor.
Vedeţi VIDEO pe Real Estate by Storia
Totuşi, compararea dintre „salariul mediu“ şi „locuinţa medie“ nu spune întreaga poveste a accesibilităţii, avertizează Blăniţă. Diferenţele dintre centru şi periferie, calitatea infrastructurii şi timpul petrecut în trafic schimbă radical costul real al unei locuinţe. „Dacă vorbim de preţuri diferite între centrul oraşului şi periferie, dar transportul de la periferie în centrul oraşului durează două ore, atunci vorbim şi de alte costuri ascunse de care trebuie să ţinem cont.“ În Vest, spune el, apropierea de oraş nu înseamnă neapărat timp pierdut, pentru că infrastructura compensează. În România, în multe zone din jurul Bucureştiului, maşina rămâne singura soluţie viabilă.
Traficul devine astfel un cost invizibil, dar major, al locuirii. „Timpul pe care îl petrecem în trafic de cele mai multe ori este unul pe care nu-l mai vedem înapoi. Şi nu e neapărat unul foarte productiv, ba din contră, de multe ori generator de nervi şi frustrări.“ În acest context, conectivitatea locuinţei cu infrastructura devine esenţială, fie că vorbim despre achiziţie pentru uz propriu, fie despre investiţie. Blăniţă spune că există totuşi semnale pozitive: investiţiile în infrastructură au accelerat, iar proiecte precum extinderea metroului spre Otopeni sau alte lucrări de mobilitate urbană din Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad sau Timişoara pot schimba semnificativ calitatea vieţii şi atractivitatea unor zone.
