După Afaceri Premium lansează un „serial“ prin care încearcă să scoată în evidenţă acele proiecte rezidenţiale care au schimbat uşor faţa Bucureştiului sau a altor oraşe mari din ţară, prin noutatea designului sau prin îndrăzneala arhitecturii. În contextul în care Bucureştiul, cel puţin, este din punct de vedere vizual într-o criză de identitate, poate merită trecute în revistă acele proiecte de scară mică, dar care au puterea de a se transforma în surse de inspiraţie pentru o ţesătură urbană coerentă. Vă invităm să faceţi cunoştinţă în primul episod cu Casa Scobită, un proiect finalizat în 2011, în Afumaţi, care poartă amprenta creativităţii arhitecţilor de la biroul Mânădelucru.
„Sursa de inspiraţie o constituie, în general, chiar beneficiarii noştri, cu modul lor de trai şi dorinţa de a-şi locui casa. Proiectul a început în 2010, cu o serie de propuneri şi încercări de a surprinde cerinţele beneficiarilor şi s-a finalizat în 2011“, spun reprezentanţii biroului de arhitectură Mânădelucru. Proiectul Casei Scobite poartă semnătura lui Dorin-Ştefan Adam, fondatorul Mânădelucru, şi a Mădălinei Iftimi.
Perioada în care România a experimentat cel mai sălbatic capitalism s-a văzut din punct de vedere estetic în apariţii cel puţin la fel de sălbatice. Casa Scobită nu a fost un proiect uşor pentru că şi în acest caz beneficiarul visa la deja clasicele coloane de marmură şi la scările pe curb, toate desigur adăpostite într-o casă cât se poate de mare. Cea mai mare.
„Locul unde s-a construit casa a rezultat prin parcelarea unui câmp agricol. A fost perioada PUZ-urilor şi a dezvoltărilor nediferenţiate. Acea speculă a dus la înmulţirea caselor ca ciupercile după ploaie. Ceea ce am propus clientului a fost o altă calitate de locuire şi o altă înţelegere asupra locului unde trăieşte, renunţarea la balustri de marmură şi la scări pe curb (cam aşa începuse discuţia iniţial).“
Dialogul a fost dificil şi a fost de fapt expresia celei mai mari temeri legate de proiect, cel puţin din perspectiva arhitecţilor.
„În acest caz, ceea ce ar fi trebuit să constituie sursa de inspiraţie devenea, de fapt, una dintre temerile articulate la începutul proiectului, şi anume, aceea a dimensiunii. La sfârşitul perioadei de glorie în care metri pătraţi curgeau cu nemiluita, proprietarii casei încă se aflau sub vraja acestora, scopul lor fiind, ca de obicei, mutarea de la bloc la casa mare pe marele teren“, spun reprezentanţii Mânădelucru.
Încercarea de a proiecta o casă voit mare, dar care să nu pară indecentă a fost provocarea proiectului.
„Este etapa care a generat, în acelaşi timp, acele temeri enunţate mai sus, dar a şi născut această soluţie, a unei case scobite. Drept pentru care ne-am propus, de la bun început, un volum scobit, cu branhii care să lase casa să respire, şi cu spaţii exterioare care să poată săpa spre interior.“
Aceste „scobituri“ a trebuit să integreze armonios un teren de tenis, la cererea expresă a beneficiarilor, dar au venit la pachet cu o spaţialitate extrem de interesantă a casei.
„În ceea ce priveşte interiorul casei, aceste săpături în volum contribuie la o spaţialitate diversificată a casei, majoritatea acestora potenţând efectul luminii naturale. Terasa săpată în mijlocul volumului, la nivelul mansardei, aduce lumina, printr-un vitraj aflat sub bancheta terasei, până în holul de intrare al casei, la parter.“
Mansarda beneficiază de o terasă proprie, iar parapetul înalt îi oferă un anumit grad de intimitate, transformând-o practic într-o casă în sine.
„Aceasta găzduieşte o cameră pentru proiecţii de filme, o bibliotecă cu loc de lectură deschis şi un spaţiu destul de generos pentru petreceri, însă toate acestea vor putea fi, foarte subtil şi uşor, transformate într-o „garsonieră“ pentru fiica proprietarilor, atunci când va fi cazul.“
După ce Casa Scobită a devenit realitate, a venit şi cel mai frumos compliment.
„În final cea mai frumoasă declaraţie făcută de client a fost aşa: «domnu' arhitect, la început eu nu înţelegeam nimic, dar v-am crezut pe cuvânt». Şi acum are aceeaşi încântare în ceea ce priveşte casa lui şi stima de sine că ceea ce şi-a făcut e total altfel faţă de peisajul dezvoltărilor PUZ-istice.“
Casa Scobită devine astfel, dincolo de o execuţie impresionantă, un model pentru proiectele viitoare pentru că vorbeşte despre un compromis în cel mai bun sens al cuvântului între beneficiar şi arhitect.
„Arhitectura a fost în umbra societăţii. Societatea dinainte de 1989 a avut o umbră pâcloasă, greu de trecut. După anii 1990, societatea cred că nici nu ştia cu ce se mănâncă arhitectura şi ce nevoie ai avea de arhitecţi, văzuţi probabil ca o elită, dar care nu ştii la ce te ajută ca cineva ce face o meserie pe care nu o fac mulţi. Treptat, neştiinţa aceasta a fost speculată de constructori şi de aşa-zişi dezvoltatori care au spus ei cum se face. Societatea nu a avut nicicând maturitatea înţelegerii că arhitectura îţi poate face un trai mai bun şi că poate avea grijă de banii ei şi de un mediu mai sănătos. Astăzi aceste noţiuni sunt mai des întâlnite şi prin puterea exemplului oamenii fac diferenţa. Arhitecţii ar trebui să ştie să răspundă acestor provocări şi să iasă dintr-o bulă prea limitată şi uneori cam prea formală.“
