Înainte de a-şi pune cariera pe altarul cinematografiei, Cristian Mungiu a fost jurnalist, trecând prin presa scrisă, radio şi televiziune, pentru ca mai apoi să devină profesor de limba română şi de limba engleză pentru copii. Deşi aparent nu există nicio legătură între toate meseriile de mai sus, la o privire mai atentă elementul comun este evident. În oricare dintre ipostaze eşti, înainte de toate, un povestitor. Doar canalul de comunicare este diferit.
S-a născut la Iaşi, în 1968. A studiat Literatura Engleză la Universitate, iar mai apoi chiar a profesat în domeniu. Pasiunea pentru cinematografie - regie, producţie şi scenaristică - a venit mai târziu.
„În zodiacul meu, la 14 ani, scria că am să devin pădurar. Şi astăzi mă gândesc că mi s-ar potrivi foarte bine această meserie“, spune Cristian Mungiu la zece ani după ce a primit prestigiosul premiu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes. De altfel, în luna octombrie, la Bucureşti, el a inaugurat cea de-a opta ediţie a festivalului „Les Films De Cannes à Bucarest“, care s-a deschis cu proiecţia filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, pentru care Mungiu a şi primit distincţia Palme d’Or.
„M-am apucat să fiu regizor, apoi am constatat că trebuie să fiu şi producător, trebuie să fiu şi scenarist şi să îmi distribui şi filmele pentru ca lucrurile să se întâmple cum trebuie. Şi, la sfârşit, mi s-a părut că trebuie să mă implic mai mult de atât şi să readuc publicul în sală după un anume fel de program“, povesteşte el.
Aşa a decis să iniţieze festivalul „Les Films De Cannes à Bucarest”, eveniment care s-a desfăşurat anul acesta în perioada 13-22 octombrie şi care în fiecare an conectează cinefilii din România cu marile producţii premiate la Cannes, şi nu numai.
„Ca să poţi să aduci filmele aşa cum îţi doreşti, celor cărora le-a fost destinat filmul, trebuie să ştii mai întâi că ai reîncălzit acest interes, această comunitate. Că le oferi un fel de conţinut constant, pentru că cineva care vede un film de artă o dată la trei ani nu e cineva care e destul de obişnuit încât să capete obiceiul şi interesul să facă asta în mod constant.“
E ca educaţia la copii. Poţi să le dai un roman de Jules Verne care îi interesează, dar dacă nu îi faci să citească în mod constant, va fi greu să progreseze către un limbaj mai complicat, explică el.
„Eu m-am format în şcoală văzând filmele lui Lucian Pintilie, pentru care am o mare stimă.“ Sunt multe alte filme şi mulţi alţi regizori, fie dispăruţi, fie care trăiesc, pe care îi stimează, şi mulţi colegi de-ai săi care fac muncă admirabilă, după cum spune chiar el. „Şi care fac parte din această stimulare reciprocă de care am avut nevoie şi de care am beneficiat extraordinar de mult ca să ajungem la nivelul la care suntem astăzi.“
Cristian Mungiu este însă, fără îndoială, o piatră de temelie pentru cinematrografia românească modernă. Filme precum „Bacalaureat“, „Occident“ sau „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ au pus România pe harta cinematografiei mondiale.
Sorin Mîndruţescu, pe care toată lumea îl cunoaşte drept country managerul operaţiunilor gigantului american Oracle în România, este un avid pasionat de filme, istorie şi politică şi se implică activ în organizarea Festivalului de Film şi Istorii de la Râşnov care atrage an de an câteva mii de participanţi. Când a venit vorba despre filmul românesc, Mîndruţescu a spus recent că cinematografia românească ar putea primi în perioada următoare primul Premiu Oscar pentru film străin, însă adaugă că trebuie luate în calcul mai multe elemente, de la contextul politic internaţional la calitatea filmului. „Personal, cred că şi Bacalaureat al lui Cristian Mungiu şi Sieranevada a lui Cristi Puiu meritau“, a adăugat el.
Cinematografia românească a cunoscut o transformare totală - atât de formă, cât şi de fond - în ultimii zece ani, iar Cristian Mungiu este unul dintre pionierii acestei noi mişcări.
„Noi suntem într-un moment în care suscităm încă foarte multă atenţie pe plan internaţional. Majoritatea festivalurilor de film din lume au avut sau plănuiesc să aibă perspectivă de film românesc.“ România încă reuşeşte, la o producţie foarte mică - de 10-12 filme pe an - să ajungă într-unul dintre marile festivaluri ale lumii cu una sau mai multe pelicule, explică el.
Pe lângă „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“, cu care regizorul a reuşit să cucerească premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 2007, fiecare film la care a lucrat Cristian Mungiu este o experienţă.
Fiecare producţie reuşeşte să pună sub lupă „raportul individului cu societatea într-un anumit moment“ şi să surprindă „un raport între felul cum arată cele mai importante tendinţe sociale şi felul în care suntem noi obligaţi să ne raportăm la ele şi să ne adaptăm“.
Brutalitatea aproape poetică pe care o transmite fiecare cadru, din fiecare film, este atât de aproape de realitatea cotidiană încât te poţi regăsi în fiecare situaţie.
Această realitate parcă neprelucrată, imortalizată într-un anumit context social, reliefând cele mai împământenite norme comportamentale, reprezintă semnătura lui Cristian Mungiu şi în acelaşi timp, tendinţa cinematografiei româneşti de astăzi.
„Trebuie să spunem ceva despre filmele româneşti din ultimii 10-15 ani. Saltul lor ca modernitate faţă de ce însemna cinema-ul românesc în anii ’80 e colosal. E ca şi cum în timpul perioadei lui Grigorescu ar fi pogorât dintr-odată cubismul sau Brâncuşi şi alături de un car cu boi ar fi explicat cum ar trebui să arate arta.“
E un salt greu de asimilat, dar acesta e motivul pentru care am fost remarcaţi internaţional, pentru o anume sincronicitate în acest modernism, pentru că dintr-odată am venit cu ceva nou, explică Mungiu. „E într-adevăr un salt foarte mare pentru spectatorul obişnuit de film.“
Problema principală a cinematografiei româneşti vine chiar din partea spectatorilor şi a comentatorilor de film. „S-au pierdut toate acele săli care puteau să proiecteze filme şi odată cu ele s-a pierdut şi obişnuinţa de consum. Oamenii nu au mai apucat să meargă în mod obişnuit să vadă filmele astea şi atunci s-au obişnuit fie cu ideea filmului românesc de pe vremuri, fie cu ideea filmului american care are puterea să intre şi să penetreze peste tot.“ Şi totuşi, acest lucru e pe cale să se schimbe.
Şi, în final, în ce constă diferenţa dintre un film şi o capodoperă? Ea este dată de capacitatea persoanei care a luat frâiele filmului, să creeze armonia necesară astfel încât regia, scenariul, producţia şi distribuţia să se pună constant în valoare una pe cealaltă.
