Născută în Statele Unite, în regiunea viticolă Sonoma, Debra Meiburg a crescut sub soarele blând al Californiei fără să se lase cucerită de tainele licorii lui Bacchus. I-a trebuit o călătorie aparent iniţiatică în Asia pentru a deveni curioasă să înveţe secretele vinului.
„În Statele Unite, unde am crescut, teoretic, nu ai voie să bei până la 21 de ani“, explică ea motivele pentru care relaţia ei cu vinul nu este mai veche de trei decenii. Când abia împlinise 20 de primăveri a decis să plece într-o călătorie de un an în Asia, călătorie din care nu avea să se mai întoarcă în SUA decât ca musafir. „M-am îndrăgostit de Hong Kong“, rezumă ea pe scurt relaţia cu oraşul devenit un centru internaţional, atât financiar, cât şi turistic şi mai nou culinar.
Hong Kong înseamnă în traducere port parfumat, nume ce provine de la fabricile din secolul al XIX-lea amplasate în buza mării care produceau beţişoare parfumate. Dacă în Europa acestea sunt folosite ca decor, în Asia ele sunt parte a unui ritual religios ce se respectă şi astăzi. Totuşi, oraşul nu mai miroase a beţisoare parfumate, ci a mâncăruri alese - locale şi internaţionale - şi a vinuri scumpe. În Hong Kong există astăzi 12.000 de restaurante, din care 62% cu profil internaţional şi peste 50 decorate cu stele Michelin.
„Când am ajuns eu în Hong Kong am găsit un oraş unde se bea în principal bere, unde nu existau malluri sau magazine de vinuri şi unde restaurantele erau în principal tradiţionale“, îşi aminteşte Debra Meiburg. Astăzi, oraşul supranumit şi New York-ul Asiei a prins gustul vinurilor alese şi al mâncărurilor asortate, astfel că a devenit una dintre cele mai fierbinţi pieţe culinare din lume. În ceea ce priveşte vinul, Hong Kongul este cel mai mare centru de licitaţii din lume, cu vânzări anuale de aproape 100 de milioane de euro. Astfel, vinul nu este doar plăcere, poate fi şi un business, mai exact pentru colecţionari. Într-o perioadă în care dobânzile la bănci tind spre zero, iar plasamentele pe bursă par nesigure, o sticlă bună de Bordeaux pare cea mai indicată opţiune.
„Trebuie să recunosc că atunci când am ajuns aici acum circa trei decenii, nici eu nu ştiam prea mult despre vinuri şi nici piaţa. Ştiam despre Bordeaux şi Burgundia la fel ca toată lumea“, recunoaşte Debra Meiburg. Astăzi însă, Burgundia rămâne una dintre regiunile ei viticole preferate, alături de Barolo, din Italia. „Îmi plac vinurile roşii, nu foarte grele. Pentru că nu mănânc carne, aleg de regulă Pinot Noir.“
Pentru a descoperi vinul şi pentru a-i descifra secretele a urmat cursuri de specialitate, iar astăzi Debra Meiburg este nu doar un „stăpân“ al licorii lui Bacchus, ci şi jurnalist, autor al unor ghiduri de profil, speaker internaţional şi jurat al competiţiilor de vin. Studiază vinul şi apoi ţine cursuri despre el în toată lumea. Nu se plictiseşte însă. Îi învaţă astfel pe oamenii de rând şi pe pasionaţii de vin cum să deguste vinul, cum se împacă acesta cu mâncarea şi ce alte secrete mai are ascunse această băutură.
În lume există doar circa 300 de masters of wine şi dintre aceştia, doar o parte au un job sau un business în domeniul vinului. Ceilalţi, fie artişti, economişti sau oameni de afaceri, se specializează din pură pasiune în acest domeniu. Ca să obţii diploma trebuie să treci de cursurile teoretice - origini, legislaţie -, de cele practice, care sunt mai plăcute pentru suflet dat fiind că implică degustări de vin, iar la final trebuie să scrii o dizertaţie. Prima dată, titlul a fost acordat în 1953, iar la început era destinat doar bărbaţilor. Acum mai bine de 25 de ani şi-au făcut loc în club şi doamnele, printre care şi Debra Meiburg.
Considerată una dintre cele mai influente femei din industria vinului, ea a lucrat anterior pentru a-şi definitiva experienţa pentru podgorii din Franţa (Bordeaux), Africa de Sud, SUA şi Chile.
Şi astăzi călătoreşte cea mai mare parte a timpului, fie pentru „a descoperi noi regiuni viticole pe care să le aduc cu mine în Asia, fie pentru a promova acest continent în restul lumii.“ Doar în acest an a mers în peste 30 de astfel de călătorii.
Recunoaşte că nu a descoperit încă vinurile româneşti şi le recomandă producătorilor locali să „ne facă o vizită în Asia pentru o degustare“.
A adulmecat însă aromele vinurilor din Ungaria, Republica Moldova şi Georgia, a studiat originile viţei-de-vie de aici şi acum încearcă să îi convingă pe asiatici să le testeze.
„Rămân însă fidelă Grand Cru-ului din Burgundia şi vinurilor din regiunea Barolo, deşi recunosc că preferinţele mi s-au schimbat odată cu vârsta şi cu obiceiurile culinare.“
Gusturile în materie de vin se dezvoltă în timp, contează doar să apreciezi licoarea din pahar şi să îţi laşi îmbătate simţurile. Unora le plac vinurile seci, acide chiar, şi consideră că vinurile dulci nu-şi au locul. Alţii beau doar roşu şi nu uită să menţioneze că roze-ul nu este vin. Debra Meiburg vorbeşte de vin roşu ca fiind preferatul ei, însă găseşte şi pentru alb sau roze un moment potrivit, o mâncare asortată şi, bineînţeles, o vorbă bună.
Preferinţele i-au fost influenţate şi de Hong Kong, unde s-a mutat acum circa trei decenii. „Noi aici am început invers faţă de restul lumii. Am descoperit întâi vinurile scumpe şi alese, roşii şi din regiuni cu tradiţie. Acum încercăm să extindem cultura vinului.“
Despre piaţa ei adoptivă spune că este conservatoare, dispusă prea puţin să experimenteze, însă în plină maturizare. Astfel, consumatorii testează unul-două branduri, descoperă ceva ce le place şi apoi rămân fideli, atât brandului, cât mai ales ţării şi regiunii respective. „Procesul de educare necesită multă muncă. Totuşi, am reuşit să impunem pe piaţă vinurile din Georgia spre exemplu“, povesteşte Debra Meiburg ca despre o victorie personală. După mulţi ani în care vinul a fost sinonim cu culoarea roşie, consumatorul din Hong Kong începe să descopere vinurile albe, pe care le asortează chiar şi mâncărurilor tradiţionale, respectiv bucătăriei cantoneze, dar şi bucatelor internaţionale din miile de restaurante din zonă. Spre deosebire de Europa, în Hong Kong există o cultură a mâncatului în oraş, astfel că doar jumătate din mese localnicii le iau acasă. De altfel, 27% din venit merge pe mâncare. Acum, o pondere tot mai mare merge către vin, care devine un obicei „de-al casei.“
