Ştiţi oamenii aceia care ar putea mânca zi de zi la restaurante cu stele Michelin şi, poate, unii chiar o fac? Sau pe cei care zic că nu s-ar sătura de cartofi prăjiţi chiar dacă i-ar savura dimineaţa, la prânz şi seara?
Ei bine, eu sunt ca ei, doar că înlocuiesc chefii cu cofetarii, patiserii şi cu toţi aceia care reuşesc să scoată ce e mai bun (la gust) din zahăr. Şi, astfel, înlocuiesc preparatele sofisticate sau clasicii cartofi prăjiţi cu amandine ori salam de biscuiţi ori fel şi fel de alte minuni dulci. Băi, dar dulci să fie, nu mousse-uri fine şi cheesecake-uri cremoase unde zahărul se simte doar în plan secundar.
Chiar în timp ce scriu acest text, pentru „micul meu dejun” de la ora 13:30 mănânc o pavlova home-made (nu de mine!), cu fructe proaspete şi frişcă.
Glumesc de multe ori şi zic că eu funcţionez cu zahăr şi cafea. Dar, în realitate, nu ştiu cât de glumă e de fapt.
Îmi imaginez că cei mai mulţi care citesc acest text îşi vor da ochii peste cap gândindu-se la ce dietă dezechilibrată am, iar cei care numără caloriile din farfurie îşi vor pune întrebarea dacă nu cumva e ceva exagerare aici. Din păcate (ori fericire) nu e!
De ce am vorbit atât de mult despre zahăr, pe care cei mai mulţi îl consideră, pe bun motiv, inamicul numărul unu atât în lupta cu kilogramele, cât şi în lupta pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată?
Ideea mi-a venit după ce am citit textul colegei mele Mădălina despre dulciuri fără zahăr. O singură dată am încercat o astfel de prăjitură şi, dacă e să fiu sinceră, nu mai ştiu ce era, dar nu mi-a displăcut.
Ea povesteşte pe larg despre cum cofetarii au fost primii care au intrat în laborator cu scopul de a găsi înlocuitori pentru zahăr. Deşi astăzi întâlnim acest ingredient în aproape toate alimentele şi băuturile pe care le consumăm, când vine vorba de prăjituri există, culmea, tot mai multe variante fără zahăr!
Şi, chiar în timp ce mă gândeam că trebuie să le mai dau o şansă acestor deserturi, am ajuns la textul Alinei, care vorbeşte despre prăjituri realizate la comandă de doi artizani cu experienţă vastă peste hotare chiar în cadrul unor cofetării cu nume mari precum Harrods. Şi, de această dată, zahărul nu este scos din ecuaţie.
Acum, mă gândesc de două ori şi la două lucruri distincte – o dată să le încerc pe cele clasice, o dată pe cele „light”.
Nu a fost nimic coordonat în ceea ce priveşte cele două texte, dar ele au venit să aducă împreună două lumi, atât de diferite şi totuşi atât de asemănătoare.
Răsfoind paginile din această ediţie a După Afaceri Premium, mi-am dat seama că există mai multe exemple de industrii unde lucrurile se schimbă după modelul din sectorul deserturilor. Şi, la fel ca aici, sunt unele lucruri care rămân la fel.
În industria vinului, mulţi producători încearcă să aducă această licoare şi mai aproape de natură. Astfel, ei fac trecerea la viticultura bio într-o epocă în care produsele mai sănătoase au început să fie la mare căutare. Vinul clasic, nonbio, nu dispare însă, ci continuă să încânte simţurile iubitorilor de licori bahice.
Şi dacă tot am ajuns în lumea băuturilor, mai fac o paralelă, dar de această dată la whiskey, care are, ca şi vinul, un număr mare de adepţi şi fani înfocaţi. În industria de profil, licoarea de culoarea chihlimbarului ajunge să stea în butoi şi 10, 12 sau chiar 15 ani înainte de a fi pregătită să îşi cunoască „fanii”. Procesul de învechire în butoi este elementul definitoriu pentru sectorul dominat de jucători din Scoţia şi Irlanda. Doar că acum câţiva ani antreprenorul german Dr. Dolf Stockhausen, cel care a inventat polimerul superabsorbant folosit şi astăzi de P&G la scutecele Pampers şi la produsele de igienă feminimă, a patentat o metodă care permite unui whiskey să fie învechit în doar două săptămâni. Descoperirea lui nu a fost primită prea bine de tradiţionalişti, dar antreprenorul speră că se va ajunge şi acolo.
Am dezvăluit deja prea multe secrete din acest număr din După Afaceri Premium, aşa că pe restul vă las să le descoperiţi singuri. Lectură plăcută!
