Textele de spectacol sunt versiuni noi (cu unele exceptii) si, fie ca sunt semnate de Ioana Ieronim (Furtuna, la Teatrul Mic), de Cristi Juncu (tot Furtuna, dar la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiesti) sau de Peca Stefan (Poveste de iarna, la Teatrul National din Timisoara), ele „vorbesc" pe limba spectatorului contemporan.
Spectacolul semnat de Alexander Hausvater la Timisoara este cea mai reusita dintre productiile regizorului in ultimii ani de zile. Noua reprezentatie arunca in aer spatiul de joc si rescrie regulile conform carora are loc reprezentatia (care se joaca in sala primita recent de Nationalul timisorean, o fosta cazarma, apoi sala de sport). Spectatorii sunt instalati in centrul spatiului de joc, pe scaune rotative, astfel incat pot alege ei insisi, in plina desfasurare a spectacolului, ce scena sa urmareasca. De jucat, se joaca pe toate cele patru laturi, care definesc si geografii diferite: pe o latura au loc intamplarile din Sicilia, tara regelui-tiran Leontes, iar pe celelalte trei se desfasoara evenimentele din Boemia, pentru ca incheierea sa aiba loc pe latura folosita initial.
Intre timp, actorii se misca dintr-un spatiu in altul, ba la un moment dat folosesc pentru asta fie o motocicleta, fie o mica platforma mobila, astfel incat multe scene au o dinamica de film, dand spectatorilor senzatia ca asista la o filmare intr-un studio (decorul: Lucian Lichiardopol). Tehnica de scena pusa in joc pentru aceasta productie e de invidiat pentru orice teatru.
Dar nu numai dinamica spectacolului este impresionanta. Hausvater face o diferenta clara intre cele doua locuri in care se petrece actiunea si pune diferit accentele stilistice. In Sicilia in care Leontes o pedepseste pe nedrept pe regina sa Hermione atragandu-si pedeapsa zeilor prin moartea fiului Mamilius si des-partirea de regina (ascunsa de doamna ei de companie) si de fiica (trimisa in pustiu si salvata de un pastor) functioneaza un regim de teroare, amintind prin costume si atmosfera de timpurile Revolutiei lui Che Guevara. In schimb, scenele cu incarcatura comica din partea a doua a piesei sunt tratate intr-un alt registru stilistic - corul Timpului e alcatuit dintr-un grup de soldati accidentati/raniti care fac legatura intre cele doua parti ale piesei si ratacesc prin sala cantand, urmariti de ochii spectatorilor ce devin parca si ei mai constienti de trecerea timpului.
