Style

Cum va arăta muzica viitorului în viziunea directorului SoNoRo: Orchestrele mari îşi vor reduce numărul muzicienilor şi vor renaşte concertele private, dar nicio societate nu va supravieţui fără artă

19 mai 2020 449 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Felul în care ascultăm muzica se va schimba în contextul în care sălile de concerte cu sute de locuri sau festivalurile cu mii de oameni vor rămâne, cel puţin o perioadă, o amintire. Dar asta nu înseamnă că muzica nu va suna la fel de frumos în concerte mai reduse ca durată, gândite pentru un public de doar câteva zeci de persoane, în evenimente în aer liber sau chiar în concerte private. Iar dacă marile orchestre clar vor trece printr-o reconfigurare, muzica de cameră pare acum cel mai bine pregătită pentru a intra într-o eră acustică atât de neobişnuită. Cel puţin aşa vede muzica viitorului violistul Răzvan Popovici, directorul executiv al festivalului de muzică clasică SoNoRo.

„Sunt convins că nicio societate nu poate supravieţui fară artişti. Ei sunt garantul unei societăţi sănătoase emoţional, mental, spiritual. Deci nu-mi fac griji în ceea ce priveşte meseria mea“, spune Popovici.

Anul acesta, SoNoRo sărbătoreşte 15 ani, 15 ani în care a democratizat accesul la muzica clasică.

SoNoRo este proiectul cultural care a dus armonia muzicii clasice în locuri inedite şi i-a expus frumuseţea unor categorii de public altminteri reticente la aparenta rigiditate a acestui gen.

Festivalul promovează muzica de cameră, o experienţă oarecum mai intimă faţă de aceea a unei mari orchestre. Aici nu există un dirijor, iar orchestra poate avea între doi şi 30 de artişti care trebuie să comunice foarte bine împreună. Astfel, muzica de cameră are un aer mai familial, fiecare având rolul său, dar şi flexibilitatea necesară de a se integra cu alţii.

Popovici spune că în perioada următoare, din cauza restricţiilor impuse de pandemia de COVID-19, această flexibilitate trebuie să sporească.

„Depinzând de numărul de persoane care vor avea permisiunea de a se aduna pentru a asculta un concert, vom croi un nou tip de concert. Îmi este clar că, dacă acest număr va fi, la început, doar de 49 sau 99 de persoane, va trebui să oferim un concert mai scurt, pe care îl vom repeta de două sau trei ori. Doar aşa vom putea satisface cererea publicului.“

Popovici mai spune că sălile mari sau foarte mari nu vor mai putea fi umplute în perioada următoare, iar concertele în aer liber vor juca, mai mult ca sigur, un rol crucial în viaţa culturală viitoare.

„Prevăd şi o renaştere a concertelor de casă, a binecunoscutelor «Hauskonzerte» (concerte private - n. red.) îndeosebi prezente în spaţiul vorbitor de limba germană şi pe care noi, organizatorii festivalului SoNoRo, le-am reintrodus cu succes în viaţă muzicală autohtonă. Astfel este posibilă şi o revigorare a activităţii de mecenat privat, vitală pentru artişti şi cultură în general, în momentul actual.“

Violistul admite însă că fără eliminarea restricţiilor de a călători, misiunea de a duce muzica mai departe devine aproape imposibilă. Calculatoarele nu pot ajuta în niciun fel, pentru că niciun sistem audio nu poate reproduce emoţia unei săli de concerte.

„Cel mai important lucru pentru noi, muzicienii, este de a putea din nou călători şi cânta, chiar pentru un public mai restrâns, în întreaga lume. Pentru că, dacă situaţia se destinde doar în câteva ţări, şi nu în toată Europa, va fi complicat să ne exercităm vocaţia care, totuşi, nu cunoaşte frontiere.“

Revenind la SoNoRo, şi festivalul se reinventează, dar Popovici spune că muzica de cameră este ceva mai ocrotită, tocmai datorită numărului redus al artiştilor implicaţi în concerte.

„Muzica de cameră, în toate formele ei (de la clasic la jazz, blues, tango sau fado) va fi, în următoarele luni, farul călăuzitor al activităţilor muzicale ale lumii. Sunt convins că şi orchestrele mari vor reduce numărul muzicienilor de pe scenă şi vor interpreta într-o mare măsură un repertoriu simfonic neobişnuit sau cameral. Deci, îmi imaginez pentru SoNoRo, un context cu adevărat benefic.“

Chiar şi aşa, Popovici admite că, cel mai probabil, nu vor putea celebra cei 15 ani „di granda“, aşa cum şi-ar fi imaginat. „Însă ne propunem să ne reinventăm şi să o facem complet altfel, extrem de dens şi intens, aproape de public şi foarte recunoscători că putem reumple inimile oamenilor cu frumuseţe, hrana poate cea mai binefăcătoare în strania perioadă de distanţare socială. Presupun că primul concert SoNoRo va avea loc în cadrul turneului SoNoRo Conac, într-una din extraordinarele clădiri de patrimoniu ale ţării. Vom vedea dacă va fi în salon, sau la umbra vreunui tei.“

Fiind de mai mulţi ani o amplă platformă culturală, SoNoRo are activităţi pe tot parcursul anului. Prima activitate SoNoRo a acestui an a fost Concertul de Mărţisor de la Sala Radio, acesta fiind, de fapt, şi ultimul concert care a mai putut avea loc în Bucureşti, înaintea introducerii stării de urgenţă.

„După acesta a trebuit să reacţionăm rapid şi să decidem cum replanificăm densele activităţi ale acestor luni: am amânat pentru partea a doua a anului workshopurile SoNoRo Interfe­renţe, ce ar fi avut loc în România şi Italia, am anulat Festivalul SoNoRo din Arezzo, care ar fi sărbătorit în acest an 10 ani, alături de alte câteva concerte aniversare de anvergură, printre care se numără şi cel care trebuia să aibă loc în celebrul Palat Valguarnera Gangi din Palermo, splendidul loc în care Lucchino Visconti a filmat legendarul film «Ghepardul». Îl vom replanifica mai mult decât probabil anul viitor.“

Echipa SoNoRo este încă în stand-by cu lansarea turneului SoNoRo Conac şi a ediţiei a doua a noului festival, SoNoRo Musikland, care se desfăşoară în zona săsească a Transilvaniei.

„Ediţia a XV-a a Festivalului SoNoRo va avea loc, în mod tradiţional, la început de noiembrie şi este intitulată «Pasărea măiastră». Totul este planificat, însă, cum regulile jocului s-au cam schimbat în ultimele luni, va trebui să fim răbdători, flexibili şi inventivi. Numai astfel vom fi capabili să sărbătorim cum se cuvine această ediţie jubiliară. Suntem încă aşteptaţi să revenim, pe 1 decembrie, la Carnegie Hall din New York, pentru ultimul concert aniversar al anului, deci, cum speranţa moare ultima, nerăbdarea noastră creşte!“

Dar nu doar viaţa micilor sau marilor orchestre s-a schimbat, ci şi cea a artiştilor.

„Viaţa unui muzician în carantină arată doar parţial altfel, comparativ cu acum două luni. Partea care a dispărut este legată de concerte, turnee şi festivaluri. Normalitatea era de a fi săptămânal în altă ţară, deci o viaţă foarte dinamică împărţită cu virtuozitate între repetiţii, concerte, aeroporturi, zboruri, recepţii şi întâlniri. Ei bine, acestea au dispărut în totalitate, lăsând în urmă timp liber, foarte mult timp liber, pe care îl petrec intens şi vesel alături de soţia mea Flori şi motanul nostrum, Morris.“

A rămas timp mai mult pentru violă, pentru lectură şi reflecţie. În plus, au reapărut micile plăceri ale vieţii casnice. „Gust voluptos şi nesăţios discretul şarm al vieţii burgheze: reîntoarcerea zilnică la prânzul tihnit, lectura continuă şi timp nelimitat petrecut în compania instrumentului meu. Asta, desigur, înainte de a pregăti o cină aleasă, de a coace o pâine sau o tavă de cornuleţe. Era cât pe ce să uit sfântul ritual al nenumăratelor cafeluţe, consumate în cele mai nebănuite colţuri ale casei şi grădinii.“

Studiul violei merge şi el mai bine ca niciodată, în absenţa telefoanelor interminabile şi a mailurilor în cascadă.

„Asta a dus la o intensificare a capacităţii de a învăţa piese noi, una după alta, într-un ritm alert şi foarte motivant. Chiar dacă eram conştient de această forţă a muzicii, niciodată nu am simţit-o atât de intens: muzica nu te lasă niciodată de izbelişte, şi, dacă ţi-e alături, poţi trece prin cele mai dificile perioade. Mi-am dat seama că ce-mi doream cel mai mult, după ani întregi de goană în jurul mapamondului, era să stau închis în casă şi să petrec timp nelimitat cu viola sau o carte în mână.“

Popovici mai spune că a citit foarte mult în această perioadă şi s-a apucat de Qi Gong, extraordinara practică energetică, originară din China.

„Am rafinat arta manufacturii cornuleţelor“, mai spune violistul.

La final de zi însă, chiar şi în aromă de cafea şi cornuleţe, anumite lucruri sunt greu de înlocuit.

„Cel mai mult îmi lipsesc prietenii, îmbrăţişările. Cinele conviviale şi vesele. Cafenelele de peste tot. Apoi repetiţiile intense cu prietenii şi colegii muzicieni din întreaga lume. Liniştea dinaintea primului sunet al unui concert şi posibila conexiune cu divinul din timpul acestuia. Desigur şi emoţiile personale, energia publicului, aplauzele sau recepţiile şi seratele care preced fiecărui concert.“

Când libertatea va fi recâştigată, măcar parţial, Popovici spune că va vizita absolut toate cafenelele şi restaurantele favorite.

„Voi întâlni prietenii care mi-au lipsit atât de mult. Îmi voi vizita părinţii, care locuiesc în Germania. Voi organiza un «Hauskonzert» în salon. Îi voi face o surpriză soţiei mele.“

În această perioadă incertă, câteva lucruri au devenit foarte clare, spune artistul.

„Am pierdut bucuria de a face planuri, vitală pentru orice persoană activă, fără perspectiva viitorului. Incertitudinea rezultată poate fi copleşitoare. Noi, muzicienii, am pierdut legătura cu publicul, imposibil de construit în afara cadrului unui concert în carne şi oase. Este bine că toată lumea şi-a dat seama că arta trebuie trăită live, experimentată pe propria piele, fără un ecran de telefon sau tabletă, ca interfaţă.“

Dar dincolo de pierderi, câteva lucruri au fost redescoperite.

„Am învăţat să fim fericiţi în prezent. În plus, timpul intens petrecut cu familia este, pentru mulţi dintre noi, o revelaţie. Cred că de acum încolo nu vom putea ignora aceste sentimente redescoperite în tihnă. Şi am învăţat ceea ce bunul meu prieten, George Banu (critic de teatru- n. red.), observa pe bună dreptate, acum câteva zile, într-un interviu: «asceza periodică este terapie, dar excesul...o puşcărie»!“