Rumble in the jungle: Cum a făcut Lucian Bute KO cu 10.000 de oameni în câteva minute - VIDEO

Am fost la multe concerte, la B'estFesturi, la meciuri de fotbal pe arene internaţionale, dar nici Rolling Stones, nici Skunk Anansie şi nici măcar un meci pe Old Trafford nu se compară cu ce s-a întâmplat aseară la Romexpo. Şi aproape îmi pare rău pentru Bon Jovi care va concerta în câteva ore pentru că vine în România după o seară în care Lucian Bute a devenit din nou campion mondial în faţa a 10.000 de români. Nu ai cum să te lupţi cu o asemenea performanţă oricâte bis-uri de Always ai face.

Galerie FOTO cu cele mai spectaculoase momente

Nici nu mă gândeam la începutul săptămânii că voi ajunge la Bute, dar acum mă bucur că nu trebuie să trăiesc cu sentimentul ratării unui astfel de eveniment.

Nu am mers la toate meciurile programate aseară pentru că nu sunt un fan al boxului.

Când am ajuns în faţa Romexpo, erau câţiva oameni care mai vindeau bilete la super ofertă, câţiva nemulţumiţi care au decis din motive numai de ei ştiute să plece şi nişte poliţişti relaxaţi. Odată cu noi a intrat o doamnă de 80 de ani cu baston condusă de fiul ei. Cine spune că boxul este numai pentru bărbaţi duri, se înşală pentru că la Romexpo ajunseseră aseară tot felul de oameni: copii, bătrâni, tineri şi doamne rubiconde, dar şi domnişoare îmbrăcate ca pentru o seară la operă.

Am intrat lejer, fără a sta la coadă şi pe măsură ce ne apropiam de Romexpo vedeam oamenii care stăteau la o gură de aer înaintea meciului serii. În Romexpo era o căldură înăbuşitoare, oamenii erau cu cămăşile descheiate. Evantaiele se agitau frenetic.

Locurile au fost bune, apropiate de loja VIP-urilor şi chiar desupra podiumului pe care ieşeau boxerii. Tensiunea creştea mereu.

Cred că pe 11 a început toată nebunia. Primul sosit în ring a fost cel mai celebru ringannouncer din Lume, Michael Buffer. Au urmat imnurile. Nu ştiu câţi dintre noi mai tresaltă la auzirea imnului României pentru că patriotismul a devenit demult un lucru demodat, pentru că este mult mai facil să râzi de România şi de toate poticnelile ei din ultimii 20 de ani, decât să te lauzi cu faptul că eşti român. Şi eu fac parte din a doua categorie, dar aseară cred că de trei ori m-au trecut fiori reci când am auzit-o pe Andra cântând "Deşteaptă-te Române". Aproape toţi cei 10.000 de oameni s-au ridicat în picoare, strigând din toţi plămânii versurile unui imn uitat.

"Let's get ready to rrrrrrrrrrrrrrrrrrrrruuuummmblleeeeeeee!" a strigat Michael Buffer şi nebunia a început.

Primul anunţat a fost Jean Paul Mendy. M-am speriat când l-am văzut. Mare, braţe lungi, muşchi bine conturaţi, o figură fioroasă. Al doilea a fost campionul. Bute mi s-a părut mereu un jucător atipic. Nu arată ca o brută, vorbeşte bine şi cursiv, nu are acea imagine de criminal. Tot atipică a fost şi melodia pe care a intrat în ring. "Where the streets have no name", cântată de U2. Citeam un interviu cu el şi spunea că şi-a ales această melodie amintindu-şi de Pechea, de locul unde s-a născut, U2 fiind de altfel fomaţia lui preferată.

10.000 de oameni l-au acompaniat până în ring, după care toţi şi-au luat locurile respectuos, lucru la care nu mă aşteptam de la un meci de box.

"Dă-i!", "Arde-l", "Mută-i faţa!". 10.000 de sfaturi curgeau în fiecare secundă spre campionul serii. Orice pumn era aplaudat, orice apărare încurajată. Cred că nu treceau cinci minute fără ca cei 10.000 de oameni să nu înceapă să strige "Bute, Bute, Bute", "Lucian, Lucian, Lucian", "România, România, România." La niciun concert nu am strigat ca la acest meci. Toată lumea bătea din picioare pe structurile metalice pe care erau montate scaunele. Cred că şi corzile ringului tremurau de atâta tensiune.

Eu am recunoscut de la bun început că la box nu mă pricep, dar în primele două reprize mi s-a părut că Bute avea probleme. Tot era împins în corzi, mi se părea că pumnii lui nu ajung acolo unde trebuie, îl voiam pe Mendy mai repede la podea.

Nu a durat mult, pentru că în a patra repriză Bute a făcut ce ştie el mai bine. Un KO pe care cred că puţini l-au priceput. Mendy a căzut, iar sala s-a ridicat. Toată. Vacarm. Nu se mai înţelegea nimic. Mendy era încă pe jos. Nu a avut nicio reacţie când a primit lovitura din partea lui Bute. A picat greu, cu ochii deschişi pe ring. Fără drept de apel.

"Vă mulţumesc din tot sufletul, aţi fost extraordinari! Am 15 ani de carieră, dar n-a fost ca în această seară. Sunt mândru că sunt român şi sunt mândru că am putut să vă fac fericiţi. Vă iubesc şi stimez. Mulţumesc şi suporterilor din Canada, de la Quebec. Trăiască România!". Acestea au fost cuvintele lui Bute, vizibil emoţionat de tot ce se întâmpla la Romexpo.

A fost şi un moment pe care eu nu l-am înţeles, la fel cum îmi scapă înţelegerea multor situaţii asemănătoare. Bute i-a mulţumit şi Elenei Udrea moment în care toată sala a început să huiduie aproape la fel de frenetic pe cât aplauda înainte.

"Tot ce fac este să-şi lipească imaginea de el. Ce credeţi că au făcut ei ceva?", urla o doamnă în faţa noastră către cineva care la fel nu înţelea potopul de huiduieli.

"Nu e corect, datorită doamnei (Elena Udrea) sunt aici în faţa dumneavoastră", a mai spus Bute, după care a dispărut de pe scenă.

Am stat până la stingerea luminilor şi am ieşit cu acel sentiment de bucurie pe care rareori îl trăieşti alături de 10.000 de oameni. Generaţia din care fac eu parte nu s-a putut bucura la primul 10 al Nadiei Comăneci, îl vede acum pe YouTube sau pe înregistrările alb-negru din arhivele TVR. Cei de vârsta mea nu l-au prins pe Ilie Năstase câştigând US Open-ul sau Roland Garrosul, dar îşi cumpără tricouri adidas cu el surprins în momente de splendoare în iarbă. Eram încă prea mică pentru a mă bucura de Hagi când era rege, dar sunt la vârsta perfectă pentru a mă bucura de Bute. Mulţumesc, Lucian Bute.