Din momentul în care am păşit pe aeroportul Saint-Exupéry, am aşteptat permanent să găsesc ceva care să mă frapeze iremediabil. Nu ştiu de ce, poate din cauza experienţei modeste în ale călătoriilor. Mi se părea firesc să găsesc ceva incredibil, ceva care să mă facă să mă îndrăgostesc deodată. Până la urmă, mi-am dat seama că Lyonul nu m-a cucerit nici cu luminile, nici cu muzica, nici cu peisajele. M-a cucerit cu totul, la prima vedere, cum te fascinează o fotografie editată profesionist pe care o vezi pentru întâia oară. Citisem undeva - nu mai reţin unde - că şi dacă înjuri în franceză, tot sună ca o declaraţie de dragoste. Pe cuvânt dacă nu e aşa!
Sunt două ape care mărginesc centrul oraşului, de o parte fluviul Rhône, de cealaltă râul Saône, şi pe malurile cărora clădirile stau aliniate, colorate frumos. Amândouă cristaline, limpezi, furioase, calme, însorite, întunecate... ca o stare de spirit a omului. N-am înţeles niciodată cum pot lionezii să treacă peste unul dintre podurile de peste Rhône, în tramvai, şi să nu se uite de fiecare dată fascinaţi la minunea aceea de fluviu care li se întinde în faţa ochilor. Pentru mine nu trece dată fără să-l admir.
Bellecour e inima oraşului, cu o piaţă imensă, ca o sală de bal. Acolo se găsesc clătite cu inimi desenate din ciocolată, o nebunie menită să aducă zâmbet pe chipul oricui trece prin zonă, indiferent că vrea sau nu să se facă părtaş la desfrâul culinar. Eu m-am ales şi cu numărul de telefon al clătitarului, scris din ciocolată pe clătită, dacă cineva are nevoie. Tot la Bellecour, tinerii şi-au adjudecat un loc de întâlnire pe care n-ai cum să-l ratezi, „rendez-vous sous la queue du cheval“ (întâlnire sub coada calului - trad.). O metaforă amuzantă despre statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, care tronează chiar în mijloc. El a fost regele Franţei în cea mai mare parte a secolului al XVII-lea, supranumit şi Regele Soare (Le Roi Soleil).
Bellecour este scena unui festival grandios al luminilor, pe care lionezii îl organizează anual în decembrie. Anual, mai puţin în 2015, când spaima cauzată de atentatele de la Paris din noiembrie a fost prea mare pentru ca festivalul să se mai ţină.
Peste fluviu, păşeşti în centrul vechi al oraşului, Vieux Lyon, o colecţie de buticuri cu dulciuri, suveniruri, săpunuri artizanale, cosmetice şi din nou dulciuri. În top e pralina, o prăjitură fără legătură cu bomboanele de ciocolată la care te duce gândul numele, dar răvăşitoare. Şi, desigur, vestitele macarons, pe care le găseşti la fiecare cofetărie sau patiserie, în culori care-ţi iau ochii.
Vorbim, totuşi, despre oraşul lui Paul Bocuse (unul dintre cei mai cunoscuţi chef-i din Franţa - n.red.), e imposibil să nu se distingă prin gastronomie. De altfel, puţine sunt magazinele în care să nu te lovească mirosul de brânzeturi (după care, sinceră să fiu, nu mă dau deloc în vânt) şi de mezeluri în sute, poate mii de sortimente, culori, forme, arome, cu tot atâtea tipuri de ingrediente.
Din Place Bellecour se vede, cochetă ca o bijuterie, Fourvière, bazilică ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe una dintre cele două mari coline ale Lyonului - Fourvière la vest şi Croix-Rousse la nord. De pe amândouă se vede oraşul ca o pictură care ţi se aşterne la picioare. Până la Fourvière se ajunge cu funicularul, de care nu mai auzisem până când l-am luat prima dată. De aceea mă şi uitam curioasă în jur la orice ar fi putut semăna cu un mijloc de transport, de teamă să nu cumva să treacă funicularul pe lângă mine şi eu, neatentă şi neştiind ce-i ăla, să-l ratez.
N-am fost prea impresionată să văd că arată ca un vagon de tren, care, ce-i drept, spre deosebire de tren, merge în pantă până în vârful colinei. La doi paşi de bazilică, se ridică turnul metalic cu acelaşi nume, o reproducere în miniatură a mult mai celebrului Turn Eiffel din Paris, care este de aproape patru ori mai mare.
La două ore de Lyon, te aşteaptă Annecy, altă bijuterie a francezilor, un oraş mic, desprins exact din povestea cu Heidi, fetiţa munţilor. Pentru o zi, eu am fost Heidi, printre muzicile tradiţionale care te îmbie la dans, printre gogoşile parcă făcute de mama, pe care tot de la mama am învăţat să le numesc „minciunele“, printre oameni veseli. Cred că asta e! Oamenii locului sunt mai mult veseli decât trişti şi n-ai cum să nu te bucuri de bucuria lor. Iar lacul din Annecy... Dacă luăm oraşul tot drept o bijuterie, ei bine, lacul e sigur nestemata care-o desăvârşeşte. În nişte nuanţe de turcoaz care-şi predau ştafeta în funcţie de momentul zilei.
Mă cunosc şi presimt o despărţire dureroasă (ca toate despărţirile, nu?) de Lyon. Este exact motivul pentru care caut, zi de zi, să mă bucur de o sclipire nouă pe care oraşul mi-o oferă, pentru că se pricepe de minune la asta. Şi când o fi să plec, o să le fur lionezilor un motto pe care l-am găsit aşternut pe un pod de peste Rhône: „Etre libre, solidaire et créatif“ (Să fii liber, solidar şi creativ! - trad.).
