Despre Georgia am învăţat destul de mult în facultate la geopolitică, mai ales despre conflictele cu Rusia pentru regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud. Nicio carte de profil nu te pregăteşte însă pentru frumuseţea culmilor munţilor Caucaz care se înalţă ameninţătoare către cer. Sau pentru culorile vii ale oraşului-capitală Tbilisi. Nicio scriitură, oricât de descriptivă sau de bună ar fi ea, nu poate reproduce gustul khachapuri, celebra plăcintă georgiană. Iar vinul, vinul georgian poate sta la masă cu orice altă licoare a lui Bacchus din lume. Nu degeaba aici a început să se scrie istoria acestei băuturi a zeilor.
Înainte să ajung în Georgia recunosc că ştiam ceva geografie a ţării şi puţină istorie recentă. Mai ştiam că este unul dintre cei mai vechi producători de vin din lume şi că este un leagăn al creştinismului. Mai multe despre frumuseţile locului şi despre cultura ospitalităţii am descoperit la faţa locului, sub îndrumarea lui Amiran, ghidul local. Tot el ne-a lăsat să descoperim şi ceva istorie a acestui stat aflat la doar două ore de zbor distanţă, de partea cealaltă a Mării Negre. Dar să încep cu începutul.
Georgia se afla pe bucket-list-ul meu de câţiva ani, după ce Armenia mi-a deschis apetitul pentru ţările din zona Caucazului. Lipsa unui zbor direct a făcut să amân vizita de mai multe ori. În februarie însă, agenţia de turism Level Tour a lansat primul charter către Tbilisi (zbor asigurat de operatorul local Blue Air), astfel că după doar două ore de zbor am păşit pe pământ georgian. Aş minţi să spun că am plecat fără aşteptări. Despre Tbilisi auzisem că este una dintre cele mai frumoase capitale europene, deşi total diferită de tot ce există în Occident. Saperavi - unul dintre soiurile locale de vin - este şi el o carte de vizită a Georgiei, şi una destul de bine cotată. Iar la o simplă căutare pe Google, munţii Caucaz se ridică în toată splendoarea lor.
Înainte să plec, îmi amintesc că un prieten m-a întrebat dacă nu mi-e frică să merg aici. L-am întrebat de ce şi mi-a răspuns că recent a fost război în Georgia. Făcea referire la conflictul armat dintre Georgia şi Rusia din 2008, august. Georgia a lansat atunci o operaţiune militară împotriva regimului separatist oset, însă după puţin timp forţele ruse au intervenit în sprijinul acestora din urmă. După doar două săptămâni Georgia a pierdut controlul asupra regiunii Osetia de Sud. Deşi au trecut aproape zece ani de atunci, urmele războiului încă se văd. Pentru localnici, relaţia cu Rusia este în continuare un subiect sensibil. „Noi am ridicat viza pentru cetăţenii ruşi, pe când georgienii au nevoie de viză să meargă în Rusia. Cam asta sumarizează relaţia noastră cu Rusia“, spune Amiran, fără să intre în alte detalii.
Teritoriile ocupate de ruşi - Abhazia şi Osetia de Sud - reprezintă aproape 20% din toată suprafaţa Georgiei. Ca populaţie însă ele au împreună 300.000 de locuitori faţă de 3,7 milioane în cazul statului georgian. „În Abhazia locuiau 500.000 de oameni în anii ’90, însă între timp jumătate sau mai bine s-au refugiat în Georgia”, spunea ghidul local. Într-adevăr, în timp ce microbuzul gonea pe şosele, Amiran ne arăta sate întregi construite special pentru sutele de mii de refugiaţi. Economia regiunilor separatiste atârnă de un fir de aţă şi deşi salariul mediu în Georgia pare mic, de doar 300 de dolari lunar, în zonele controlate de Rusia cifrele scad dramatic.
Pentru turişti, războiul ruso-georgian este doar o amintire. Singurele pericole pe care le-am simţit în Georgia au fost altele. Să îţi pierzi minţile de la celebrul vin georgian, să îţi vinzi sufletul pentru ceva khachapuri şi să te îndrăgosteşti iremediabil de locurile unde se avânta vulturii. Nu degeaba acest stat este vizitat anual de peste 7,5 milioane de turişti, de trei ori mai mulţi străini decât trec graniţele României. Cei mai mulţi vin din fostele state CIS, din UE (cetăţenii nu au nevoie de viză) şi din ţările din Golf. Spre exemplu, din total, 1,3 milioane sunt germani, în timp ce români sunt doar 3.000, spun oficialii georgieni din domeniu care negociază lansarea unei curse permanente care să lege Bucureştiul de Tbilisi.
În capitala georgiană locuiesc 1,5 milioane de oameni, 40% din populaţia ţării. Dar nu simţi aglomeraţia, Tbilisi este un oraş care se întinde cât vezi cu ochii. Este un oraş distrus şi reconstruit de la zero de 19 ori.
Centrul este astăzi împărţit în mai multe zone, fiecare diferită de celelalte, fiecare recondiţionată. Ceea ce localnicii numesc centru vechi este o suprapunere de balcoane colorate croşetate în lemn. Toate culorile curcubeului par a fi folosite pentru a contura această zonă de unde se remarcă şi câteva turle de biserici.
Georgia este un stat creştin ortodox, religie adoptată în secolul 4 dHr. Zeci de biserici se profilează la orizont doar în oraş, în timp ce în afara Capitalei se găsesc unele dintre cele mai importante lăcaşuri de cult din regiune. Cea mai cunoscută dintre toate este Gergeti Trinity Church din Kazbegi. Aruncată parcă pe un vârf de munte, la peste 2.100 de metri altitudine, această biserică ridicată în secolul al XIV-lea, este emblematică pentru Georgia. În sezonul estival este înconjurată de o mare de verde şi de ceva culmi stâncoase şi golaşe. Iarna, întregul peisaj este îmbrăcat într-o mantie de nea, iar biserica iese şi mai tare în evidenţă.
Am ajuns în Georgia cu gândul că o să o văd, iar când Amiran ne-a avertizat că drumurile ar putea fi închise m-am încăpăţânat să cred că nu va fi aşa. „În munţi, la altitudinea asta, vremea se poate schimba de la o oră la alta“, a încercat el să mă convingă că sunt la mâna naturii. Vremea se schimbă însă şi după sufletul călătorului, sau aşa îmi place mie să cred. Aşa că am mers pe autostrada militară până la Gudauri, una dintre principalele staţiuni de schi din ţară. Am urcat la 3.300 de metri cu teleschiul, am văzut cum îmi fuge pământul de sub picioare la propriu. Iar apoi am încercat să-mi înving frica de înălţime şi să mă minunez că lumea mi se aşterne la picioare. La propriu. Zeci şi zeci de culmi se profilau la orizont, unele mai ima-culate ca altele, în timp ce schiorii se avântau rapid la vale. Curajoşii lăsau placa şi luau parapanta pentru a se lua la întrecere cu vulturii.
Drumul (deschis de altfel) ne-a condus apoi către Kazbegi, unde ne-am oprit la prânz într-un restaurant local, pentru ca apoi să bem cafeaua în hotelul Rooms, unul dintre cele mai frumoase pe care le am văzut până acum. Nu bibliotecile infinite din zona de living a hotelului şi nici decorul cu tonuri natur şi cu mult lemn fac acest hotel să se remarce, ci peisajul. De pe terasă, dar şi din zona de bar şi living, munţii se profilează semeţi, cu Gergeti Trinity Church care tronează mândră. Cafeaua are brusc un gust mai bun aici.
Dar nu cafeaua este punctul forte al Georgiei şi nici desertul de altfel. „La desert noi preferăm mierea şi fructele uscate. Uneori chiar în combinaţie. Sunt naturale şi sănătoase“, spunea Amiran. Tot el ne-a făcut cunoştinţă cu churchkhela, un alt desert local sănătos. Nu ştiu cum aş putea să îl descriu altfel decât ca un fel de cârnat. De fapt este vorba de fructe uscate (în special nuci) înşirate pe o frânghie şi învelite în suc de struguri neîndulcit, însă închegat cu puţină făină. Este greu de descris aspectul, însă când vine vorba de gust, este de-a dreptul imposibil. Interesant este cred cuvântul cel mai potrivit. Restul bucătăriei georgiene este un festin, cu plăcintele cu brânză (câteva tipuri) şi pastă de fasole, cu preparatele pe bază de ciuperci, porc sau peşte. Iar pâinea, pâinea aburindă merită ea însăşi un articol separat. Şi cum am vorbit despre creştinism şi despre pâine, nu putea lipsi vinul din meniu.
Regiunea Kaheti este cea mai cunoscută pentru producţia de vin, însă nu este singura din Georgia, o ţară cu peste 500 de crame. Se spune că aici vinul a început să se producă acum mai bine de 8.000 de ani, iar astăzi mai există încă peste 500 de soiuri locale de struguri dintr-un total de câteva mii la nivel mondial.
Vinul nu este doar o băutură pentru georgieni, ci o adevărată cultură. Totul se leagă într-o anumită măsură de licoarea lui Bacchus. Spre exemplu, pentru ca friptura de porc să iasă mai fragedă, în loc de ţepuse clasice pentru frigărui se folosesc beţe de la viţa de vie. Sfânta Nino, cea despre care se spune că este responsabilă pentru creştinarea Georgiei, a făcut o cruce din două beţe de vie legate cu părul propriu. Aşa a apărut crucea georgiană, un simbol al otodoxiei locale.
Cultul vinului merge dincolo de băutura în sine. Mai exact, georgienii au două funcţii dedicate vinului. Tamada este „toast master“, mai exact şeful întregii petreceri, cel care decide când se bea şi cum se bea, iar meriquipe este cel însărcinat să umple paharele mesenilor. Această meserie se spune că îi asigură drumul către rai. În Georgia este important ca paharele să fie pline mereu pentru că se toastează des, foarte des chiar. Pentru vii, dar şi pentru morţi, de cât mai multe ori. Tamada bea uneori dintr-un corn ce ajunge să „ducă“ până la 7-8 litri de vin. Nu degeaba este sufletul petrecerii.
Recunosc că nu am reţinut multe cuvinte în georgiană, o limbă complexă şi diferită de toate celelalte, cu o scriere unică (una dintre cele opt scrieri unice din lume). Am învăţat însă tamada, meriquipe şi chacha (echivalentul local al palincăi).
Şi totuşi, la întrebarea „ce ştii despre Georgia“ răspunsul nu va fi niciunul dintre toate cele menţionate mai sus. Cei mai mulţi asociază Georgia cu Stalin, unul dintre cei mai cunoscuşi lideri (şi criminali) din istorie. Născut în Gori, un oraş de 48.000 de locuitori din apropiere de Tbilisi, dintr-un tată cizmar şi o mamă croitoreasă, Iosif Vissarionovich Dzhugashvili îşi ia numele de Stalin la vârsta de 35 de ani. Există două legende privind numele lui care poate fi tradus ca Omul de fier (Iron Man). Prima spune că vine de la meseria acestuia de fierar, în timp ce a doua legendă sugerează că porecla i-a parvenit de la faptul că a reuşit să scape de mai multe ori din Siberia. Astăzi, în oraşul său natal, mulţi oamenii încă toastează în amintirea lui. Mai ales bătrânii. Iar muzeul din oraş este vizitat de peste 130.000 de oameni, cu 50% mai mulţi în 2017 comparativ cu anul anterior. Recunosc că o vizită este o lecţie romanţată de istorie. Oraşul este gri şi subdezvoltat, însă muzeul pare prins în timp, cu o ghidă ce recită anii cu la fel de multă precizie ca o înregistrare. Mă temeam să o opresc pentru că ar putea să uite tot şi să o ia de la capăt. În realitate însă, istoria scrisă de Stalin nu va fi uitată vreodată. Dar nu vreau să închei într-un ton pesimist. Georgia nu merită asta, ba din contră, merită să-i fie dedicate ode, versuri şi sonete.
Un amic scoţian îmi scrie că i-a plăcut peisajul dintr-o poză pe care a văzut-o postată de mine din Kazbegi. Îi mulţumesc şi îi spun că Georgia are mult mai multe de oferit. Replica lui a fost că a vizitat Atlanta (capitala statului american Georgia), dar nu-şi aminteşte munţii. Acelaşi nume, altă lume însă.
