Islanda este aruncată parcă de zei undeva singură, departe de Europa şi de America totodată. Şi totuşi, aceiaşi zei i-au dăruit o natură, bucăţică ruptă din rai, similară cu nimic din ce ajungi să vezi pe Bătrânul Continent spre exemplu. Pe scurt, Islanda este o ţară unde gheţarii „nepăsători şi reci“ convieţuiesc armonios cu vulcanii „nervoşi“ şi activi. O ţară unde numărul oilor este cu mult mai mare decât cel al oamenilor. Şi unde Dacia este de departe cel mai popular brand auto. Cam una din trei maşini ce circulă pe şoselele din insulă poartă însemnele companiei de la Mioveni.
Am ajuns în Islanda cândva după miezul nopţii, iar cerul începea să îşi schimbe straiele în unele cu tonuri de verde. Cumva ca în Cenuşăreasa. Doar că altfel. E greu să vezi aurora boreală în general, e o cursă contra-cronometru, o ruletă rusească, un joc de-a v-aţi ascunselea. Dar este chiar mai greu să o vezi din avionul care coboară încet, dar sigur, către aeroportul din Reykjavik. Şi totuşi, timidă, speriată parcă de luminile din interiorul cabinei, aurora a început să se arate. Doar pentru câteva secunde. Apoi încă puţin.
Cu cât aeronava pierdea altitudine, cu cât aeroportul devenea mai vizibil, cu atât luminile nordului deveneau mai sfioase. Până când, în final, nu s-au mai arătat deloc. Iar odată ajunşi pe pământ, deşi le-am căutat cu înverşunarea cuiva care caută o faţă prietenoasă la poarta de sosiri dintr-un aeroport, nu le-am mai văzut. Cel puţin nu câteva zile.
Tind să cred că a fost şi din cauza faptului că străzile din capitală, dar şi cele care duc de la aeroport înspre Reykjavik, sunt luminate puternic noaptea. Poate şi pentru că, în sezonul rece e mai mult noapte. Mai exact, iarna în decembrie, soarele răsare cândva pe la 11.00 de dimineaţă şi apune pe la 16.00.
Voiam de multă vreme să ajung în Islanda. Aproape de prea multă. Am ales să merg la început de septembrie pentru că, după analize detaliate, (aproape la fel de detaliate ca şi cele întreprinse de un pasionat la achiziţia unui bolid nou), am decis că este cea mai bună perioadă din an. Soarele îşi arată dinţii suficient de multe ore cât să mă pot bucura de peisajul parcă intergalactic. Pe de altă parte, noaptea este suficient de neagră cât să pot vedea stele, pardon, luminiţe verzi. Deşi se crede că aurora se vede de regulă iarna, ea începe să se arate încă din septembrie şi continuă să danseze pe ceruri cam până în aprilie. Are nevoie de doar câteva condiţii. Cerul să fie senin, însă negru ca smoala.
Până la urmă, aurora e un fel de loterie. Apare când vrea şi stă cât vrea. Mai bine spus dansează. Dar ce pot să zic este că, deşi la loto nu-mi amintesc să fi câştigat - poate şi pentru că nu joc -, aurora am văzut-o de câteva ori. Doar în Islanda în trei seri din nouă, plus la aterizare.
Am aterizat în Reykjavik, cel mai mare oraş al ţării. De fapt, cam singurul după standardele unor ţări. Mai exact, Islanda are o populaţie de circa 330.000 de oameni, dintre care 130.000 locuiesc în capitală. Restul sunt împrăştiaţi de-a lungul şi de-a latul unei insule cu o suprafaţă aproape jumătate cât a României. Şi când zic împrăştiaţi, nici măcar nu este o figură de stil neapărat. În topul celor mai mari zece oraşe (aşezări mai degrabă) din Islanda, jumătate au mai puţin de 10.000 de locuitori.
Sunt zone unde poţi merge o oră cu maşina şi să nu vezi picior de om. Sau casă. Cel mai probabil te vei întâlni cu câteva oi aparent rătăcite pe margine (sau chiar pe mijloc) de drum. De fapt, ele nu sunt rătăcite am aflat eu ulterior, ci libere să exploreze în căutarea celui mai fraged fir de iarbă. Nu de alta, dar şi cu iarba e destul de greu în Islanda. Ca să nu mai zic de copaci. Iarba a fost acoperită de lavă, aşa că de cele mai multe ori este doar vorba de un muşchi kaki întins uniform peste formaţiuni de lavă. Iar în ceea ce priveşte copacii, ei bine, sunt o raritate. Mulţi se aşteaptă să fie din cauza vremii. E prea frig. Alţii cred că e din vina vulcanilor. De fapt defrişarea este de vină în cea mai mare parte. Frigul cu siguranţă nu, iar erupţiile doar parţial.
Islanda este o insulă vulcanică, cu 30 de vulcani activi dintre care 13 au erupt de când a fost locuită insula. De altfel, în ultimii 500 de ani mai bine de o treime din „producţia“ totală de lavă de la nivel mondial se datorează Islandei.
Nu acum foarte mult timp, în 2010, a erupt Eyjafjallajökull, un vulcan al cărui nume mai bine nici nu te chinui să-l pronunţi, ca de altfel multe alte (cam toate) cuvinte din islandeză. Erupţia a trimis traficul aerian din Europa în chingi. Circa 20 de state şi-au închis aeroporturile şi 10 milioane de oameni au fost afectaţi. Printre care şi eu. Eram la Bruxelles la o vizită la instituţiile europene şi a trebuit să mă întorc cu autocarul. Circa 40 de ore mai târziu şi fără voce am decretat că nu mai merg cu autocarul pe distanţe lungi, cel puţin cât ţine de mine. Poate şi de-asta m-a fascinat atât de mult Islanda. Deşi, recunosc că totul a început chiar mai demult.
De altfel, pe insulă, erupţiile vulcanice sunt ceva greu de anticipat, şi totuşi aşteptate. Se fac periodic simulări de evacuare, în special în zonele apropiate. Erupţiile vulcanice sunt evenimente cu care locuitorii insulei au învăţat să trăiască. Cel puţin sub ameninţarea lor. La fel este şi cu urşii polari. Ei nu sunt nativi aici, însă călătoresc pe bucăţi de gheaţă din Groenlanda. În căutare de hrană. Nu sunt însă vizitatori frecvenţi. Cum sunt balenele spre exemplu. Sau vulpile polare. Sau puffinii.
Puffini nu am văzut în Islanda, însă doar pentru că nu era sezonul lor, în august ei pleacă în căutare de hrană, nu de ţări mai calde. De fapt, puffinii - păsări de mici dimensiuni şi drăgălaşe ca aspect, dar extrem de rezistente - trăiesc iarna pe mare sau ocean, aproape de hrană. Şi cum ele plecau când eu ajungeam în Islanda, nu ne-am întâlnit.
Deşi nu ne-am dat întâlnire, am văzut câteva vulpi polare. Albe ca zăpada iarna, ele se asortează cu natura în restul anului, aşa că sunt fie gri, fie maro. Apar când te aştepţi mai puţin, se uită după hrană, stau la poză puţin şi apoi o iau la fugă pe câmpii.
La fel ca la aurora, la vulpi şi la balene, totul este o „vânătoare“, un joc. Cred că şansele sunt totuşi mai mari decât la ruleta rusească sau la blackjack. Am plecat să-l caut pe Moby Dick cum îmi place mie să zic, în nord, la Husavik, pe o mare agitată. Chiar foarte agitată. Căpitanul s-a gândit ceva vreme înainte să iasă în larg. Ba chiar şi pe noi ne-a întrebat de vreo trei ori dacă suntem siguri că vrem să ne luăm la trântă cu valurile. Tentaţia de a vedea de aproape un
humpback (o balenă cu cocoaşă), o balenă de tip mink (de mai mici dimensiuni) sau albastră, a învins.
Am plecat pe mare într-o călătorie de trei ore din care mă puteam întoarce cu multe lucruri, însă cel mai probabil era să vin cu un rău de mare straşnic. Nu s-a întâmplat asta, cel puţin nu mie (ci doar celor doi parteneri de călătorie). Eu m-am întors fredonând cântece marinăreşti după ce văzusem câteva balene cu cocoaşă şi delfini.
Dincolo de animalele pe care ai norocul să le vezi în Islanda, această insulă este un paradis pentru iubitorii de natură. „Îmi ima-ginez că aşa arată raiul. Sau măcar, dacă mi s-ar da mie voie să-l pictez, aşa l-aş picta“, spunea recent un prieten. Trebuie să fac o menţiune însă, pentru cei care văd raiul în tonuri de turcoaz şi plaje paradiziace, ei bine, Islanda nu e raiul lor. Aici, plajele sunt negre, vulcanice. Impunătoare prin pustietatea lor. Singura muzică pe care o auzi este cea a naturii. Valurile cântă de fapt, iar melodia este influenţată de starea lor de spirit. Uneori sunt învolburate şi cântă ceva „rock“, alteori sunt melancolice şi muzica lor sună a jazz.
Ce mi-a plăcut cel mai mult în Islanda nu aş şti să spun. Drumurile pustii probabil, flancate de munţi golaşi şi lacuri albastru ciel. Chiar dacă de multe ori riscai să rămâi fără benzină în mijlocul pustiului. Pentru că nu ştiai în cât timp ai să mai găseşti o benzinărie. Pentru că, bineînţeles, semnalul era şi el jucăuş.
Mi-au plăcut şi cascadele pe care le întâlneşti la tot pasul, căderi de apă care mai de care mai impresionante, mai voluptuoase, cu nume aproape imposibil de pronunţat. Mi-au plăcut craterele vulcanice şi orăşelele mici şi cochete. Şi cafeaua cea minunată indiferent în ce colţ al Islandei o gustai. Şi supa de homar şi pizza cu homar. Ce să mai, mi-a plăcut Islanda cea minunată, ţara de gheaţă şi foc.
