Fie că se scufundă la zeci de metri adâncime, că se iau la întrecere cu vântul şi valurile pe placă sau stau răbdători să prindă cel mai mare peşte din baltă, oamenii de afaceri îşi găsesc adrenalina, dar şi relaxarea în apropierea apei.
Pasiunea pentru diving a început pentru Viorel Niculescu, proprietarul dealerului Automotive Trading Team – care comercializează mărcile auto Land Rover şi Jaguar, la 5-6 ani când făcea snorkeling. „M-a pasionat să văd ce e sub apă, în felul acesta credeam că-mi exorcizez frica de adânc, dar eram şi fascinat de vietăţile pe care le vedeam destul de clar şi de aproape cu echipamentul de atunci (un tub şi ochelari)“.
Cu adevărat de scufundări s-a apucat însă în urmă cu vreo 20 de ani, cu fiul său în Antalia, îndrumaţi de o echipă de profesionişti. ...
„Am îndrăznit atunci chiar de la început să cobor la 20 de metri ceea ce reprezenta o adevarata performanţă.“ De atunci plăcerea de a se scufunda l-a dus prin nenumărate locuri de la Sharm-el Sheik („un loc excepţional pentru scuba, foarte profi şi organizat“), Turcia şi mai ales Grecia, până-n Australia. „În Insulele Ciclade este aşa-numitul Tripiti reef unde poţi coborî şi explora vreo 5-6 nave scufundate. Poţi face asta în grupuri foarte bine organizate de 8-9 oameni sau singur cu 2 ghizi. Am fost anul asta în iunie şi în Grecia, la Ouranopoli, şi n-am pierdut prilejul să închiriez un echipament şi împreună cu doi localnici să cobor la 10 m sub nişte stânci care formau o adevărată peşteră.
Ceva mai departe, în Australia, Niculescu împreună cu fiul său Adrian au fost la Cairns şi de acolo în apropiere de Marea Barieră de Corali unde „ghidaţi de cei care se ocupă de asta am descoperit Rolls Royce-ul scufundărilor, o cu totul alt lume, mirifică şi excepţional colorată, animată de corali şi peşti.“
În ceea ce priveşte echipamentul, omul de afaceri are unul marca Mares. „În funcţie de câte scufundări pe an faci cred că e mult mai convenabil să închiriez local unul. Un echipament mediu cu ochelari, sistem de respirat, ceas etc. ajunge în jur de 1500 de euro. Accesorii sunt nenumărate şi cu cât sunt mai sofisticate şi inutile, cu atât sunt mai scumpe“, încheie Viorel Niculescu.
Alessandro Amato, care deţine printe altele magazinele Cellini şi Gucci din Capitală, a făcut primele scufundari cu butelie la 12 ani la Mogadiscio, unde a trăit 8 ani. „Oceanul Indian acolo era neatins, aproape toţi băieţii mergeau în zilele libere la pescuit cu puşca subacvatică, iar eu nu lăsam să treacă săptămâna fără scufundări în apnee.“ Acum managerul face între 5 şi 10 scufundări pe an iar locul unde merge cel mai des pentru explorări subacvatice este un promontoriu la 120 km la nord de Roma numit Argentario (aprope de locul unde s-a scufundat nava Concordia ), „una din cele mai frumoase zone din Italia şi un paradis pentru cei care fac scufundări la orice nivel, de la 6m la 150 m. Acolo este plin de epave, iar eu mă duc des cu un diving club din zonă numit Nostromo“, spune Amato.
Bogdan Andriescu, preşedintele UNSICAR - Uniunea Naţională a Societăţilor de Intermediere şi Consultanţă în Asigurări din România, e pasionat de bărci de peste zece ani şi are propria barcă din 2007, un Monterey 250 CR, iar anul acesta speră să ajungă cu ea, pe peridoc, în Croaţia unde să poposească câteva zile pe fiecare insulă. În lumea iahtingului românesc nu sunt foarte multe noutăţi, însă „este lăudabilă iniţiativa unui hotel din Venus care a construit un ponton unde pot acosta ambarcaţiuni, adevărat nu prea multe şi cu un pescaj aproximativ până într-un metru. Astfel ca ai o destinaţie, pe lângă celelate marine, ca Limanu au Mangalia, unde poţi lua masa sau bea o cafea“.
De ceva vreme însă omul de afaceri a învăţat câte ceva şi despre wake boarding, de când s-au apucat copiii săi de acest sport.
„Wake-boarding-ul aproape că a înlocuit cu totul schiul nautic. Lucrurile s-au schimbat ca şi în schiul montan unde snow-boardul a câştigat mulţi fani.
Wake înseamnă în engleză siaj (urma pe care o lasă o barcă cu motor în urma ei). Totul se întâmplă în urma bărcii şi este foarte spectaculos, de la schimbarea piciorului cu care eşti în faţă (swich) până la sărituri peste cap“.
Bugetul pe care trebuie să îl aloci pentru a învăţa wake-boarding la noi este de aproximativ 150 lei pentru prima lecţie şi apoi câte 100 lei pentru o tură de 10 min. pe lacul Snagov, de exemplu. „Deşi pare scurt timpul este suficient să te obosească şi să-ţi doreşti o pauză“, spune Andriescu. Costul cuprinde şi echipamentul necesar (placă, vestă, cască).
Wakeboardingul se poate practica pe orice lac suficient de mare şi există două moduri de tractare: unul cu o ambarcaţiune motorizată, de preferinţă specială pentru wake, sau mult mai ieftin cu teleschi montat pe lac.
„Copii mei au început lecţiile în urmă cu trei ani pe lacul Snagov cu Leon Rotaru care în continuare îi perfecţionează în acest sport. Philip a participat deja la un campionat pe lacul Snagov obţinând locul 2 şi cel mai important lucru, un autograf de la campionul mondial american care spune «For Philip who is riding with style»“, încheie Andriescu.
Un sport ceva mai liniştit însă la fel de satisfăcător şi complex ca explorarea adâncurilor sau acrobaţiile pe apă este şi pescuitul. Din stilurile de pescuit staţionar, spinning, fly sau sea, Tudor Marchiş este pasionat de pescuitul spinning sau fly, unde „trebuie să fi activ, mereu în mişcare“. Marchiş este CEO la compania Thermo Control Services and Expertise din India şi conduce 1.000 de oameni care asigură întreţinerea a 40 de clădiri din parcul IT Manyata din Bangalore, cel mai mare din India.
„Pentru mine pescuitul e o reîncarcare de baterii. Cultivă răbdarea, plus e un moment în care pot să îmi fac ordine în gânduri şi să mă detaşez de activităţile zilnice. Mai mult, îmi aduc aminte că prin 2010 pe malul lacului am încheiat cel mai mare contract al anului respectiv. Eram în concediu când am fost contactat pentru o ofertă şi am negociat şi parafat contractul având casca de Bluetooth şi laptopul pe o măsuţă.“
Pentru profesionişti pescuitul cere o investiţie de câteva mii de euro. „Cel mai scump stil este sea fishingul din cauza costurilor de transport. Eu am achiziţionat şi o cameră subacvatică pe care o controlez cu telefonul mobil pentru a avea imagini de referinţă cu partenerul meu… peştele“.
Omul de afaceri a dat la peşte peste tot în lume, în România, din Deltă până în nordul Moldovei, pe Prut, pe lacurile de munte din zona Clujului şi pe Valea Oltului.
„Recent în India am pescuit pe râuri şi lacuri, dar şi în Goa pe malul mării. În aprilie m-am întors din Sri Lanka unde am pescuit în recifurile de corali“.
Iar în plan, în luna septembrie e Thailanda, undeva aproape de capitală, pentru somn şi peşte arapaima, Norvegia pentru cod şi Tana River din Finlanda pentru captura de somon.
Revenind cu picioarele pe placă, „ca şi în business, performanţa în windsurfing vine foarte greu după ani în care te străduieşti să nu abandonezi şi să mergi înainte, spune Florin Mihăescu, care de patru ani practică acest sport. După ce a vândut producătorul de suplimente Hipocrate către Omega Pharma, omul de afaceri din industria medicamentelor, a rămas apoi la conducerea companiei până în iunie anul acesta. Nu ştie care va fi următorul pas în business, însă cu siguranţă vara aceasta va practica sportul său preferat. În vacanţă se simte cel mai bine în insula Naxos din Grecia unde „natura a fost foarte generoasă cu iubitorii de sport“. Vântul care bate în permanenţă şi marea calmă faţă de alte locuri unde valurile sunt proporţionale cu intensitatea vântului fac din Nexos un paradis pentru cei pasionaţi de windsurfing.
„Echilibrul pe placă vine din echilibrul interior. Trebuie să stăpâneşti vântul, valurile, stâncile şi toate obstacolele care pot să-ţi apară în faţă. În acelaşi timp, trebuie să te întorci pe plajă zâmbind şi bucuros că ai reuşit. Acest sentiment al reuşitei te împinge a doua zi să o iei de la capăt“, spune Florin Mihăescu.
După două ore de stat pe apă se simte epuizat, dar şi mulţumit pentru că a descoprit o altenativă ecologică la sporturile cu motor sau la „sportul clasic“ de a face plajă şi de a bea bere.
„Echilibrul, atât de important în winsurfing, vine dintr-un echilibru între viaţa privată şi viaţa profesională şi de business (…). Singur în mijlocul mării învolburate, la 3-4 kilometri de ţărm, îţi dai seama cât de fals este egoul fiecăruia, acea parte din tine care crede că eşti o persoană individuală separată de toţi ceilalţi şi de orice.“
Windsurfing-ul combină elemente din navigaţie, yachting şi surfing, dar şi elemente atletice din skateboarding, snowboarding, schi nautic şi wakeboarding, iar un echipament complet costă în jur de 1.500 de euro, în timp ce ora de închiriere este de aproximativ 20 de euro, iar lecţiile pentru începători pot ajunge la 50 de euro pe oră.
Windsurfingul se poate practica şi în România, existând două centre de închiriat, unde se pot lua şi lecţii, pe lacul Siutghiol din Mamaia, dar şi pe lacul Morii în Bucureşti unde în zilele cu vânt puternic se pot vedea iubitori ai acestui sport.
Tot în competiţie cu vântul şi cu valurile sunt şi cei care fac kiteboarding, un sport extrem ce a devenit în România, în ultimii ani, din ce în ce mai popular, mai ales printre vedete şi oameni de afaceri.
„Cred că oricine poate să facă acest sport dacă stie să înoate. Pentru început ai nevoie de multă răbdare, ambiţie şi perseverenţă, bani şi timp liber“, spune Vlad Nilă, unul dintre puţinii instructori atestaţi I.K.O (international kiteboarding organisation) de la noi, care organizează cursuri şi tabere de kiteboarding pe wwriderscamp.wordpress.com. Echipamentul de bază pentru acest sport constă în zmeu, placă şi harness şi costă în jur de 1.500 - 2.000 euro, însă prima investiţie a unui începător este de 400-450 de euro pentru un curs de aproximativ 10 ore, cu un instructor.
„La noi în ţară kiteboardingul se practică cel mai mult la Marea Neagră, dar se mai poate practica şi pe diferite lacuri dacă vântul ajută. În lume, dacă aş face eu un top al celor mai populare locuri pentru acest sport ar fi Brazilia, Africa de sud (Cape Town), Hawaii (Maui), Caraibe, Filipine (Boracay), Vietnam şi mai aproape de casă Spania (Tarifa, Fuerte Ventura), Egipt, Turcia (Gokceada) şi Grecia (Lefkada, Paros, Limnos).“
Conform instructorului, oricine poate învăţa să se dea cu kite-ul pe apă după trei-patru zile dacă există şi vântul este potrivit. Iar pentru cei ce reuşesc să controleze zmeul pe valuri nu mai există cale de întoarcere. „Sportul acesta te face să-ţi doreşti să împarţi senzaţiile cu cât mai mulţi oameni. Oricum am observat că la capătul unui zmeu înălţat ai mari şanse să găseşti un om deosebit. Şi asta e valabil pentru toate plajele pe care am călcat vreodată“, încheie Nilă.
