Eveniment

9 mai, Ziua Europei. Ce a însemnat pentru România aderarea la UE. 20 miliarde de euro primite ca ajutor de dezvoltare, 60 miliarde de euro investiţii străine. Vedeţi aici originalul declaraţiei Schuman

9 mai, Ziua Europei. Ce a însemnat pentru România aderarea la UE. 20 miliarde de euro primite ca ajutor de dezvoltare, 60 miliarde de euro investiţii străine. Vedeţi aici originalul declaraţiei Schuman

galerie foto

Autor: Iulian Anghel

09.05.2016, 00:07 2572

Nu ştim ce-ar fi fost dacă, acum 66 de ani, România ar fi fost unul dintre membrii fondatori ai Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, germenele actualei Uniuni Europene.

Nu ştim ce se va întâmpla dacă Marea Britanie va ieşi din Uniunea Europeană şi, dacă acest lucru se va întâmpla, alte ţări îi vor urma exemplul. Ştim însă că proiectul Uniunii este cea mai spectaculoasă construcţie administrativă imaginată vreodată în care decizia voluntară şi nu forţa a avut un rol decisiv.

Iar România, o ţară de dimensiuni medii, aflată la periferia Europei, face parte de aproape 10 ani din această construcţie.

Ce a însemnat UE pentru România în cei aproape 10 ani de la integrare?

Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere economic, dacă ne uităm pe cifre, este greu de spus. Este greu de spus pentru că, din nefericire, România a prins doar doi ani buni în cadrul UE, după aderarea la Uniune petrecută în 2007, şi apoi a izbucnit criza. România nu a avut parte de cei şapte ani ai „vacilor grase“ ca să-şi pună în hambar grâne pentru viitorii şapte ani ai „vacilor slabe“. A intrat direct şi brutal în anii „vacilor slabe“. Dar anii aceştia au trecut, iar creşterea economică revine.

Dacă privim cifrele, România continuă să fie „a doua cea mai săracă ţară din UE“, o sintagmă cu care presa din Occident alintă România ori de câte ori vorbeşte despre ea în vreo analiză ce are de-a face cu situaţia economică. Nici nu ai altcumva de spus de vreme ce PIB-ul per capita este în România de 8.100 de euro, faţă de 28.000 de euro media UE 28. Iar raportat la puterea de cumpărare, veniturile sunt la jumătate faţă de media UE.

Dar, dacă ne uităm de unde venim, saltul este spectaculos. România avea în 2004, anul în care a încheiat negocierile de aderare la UE, un PIB per capita raportat la paritatea puterii de cumpărare la o treime din media UE (34%). Acum este la 55%. 60 de miliarde de euro au intrat în ţară sub formă de investiţii străine. Capitalul străin a găsit aici o sursă de profit şi a venit, contribuind la creşterea nivelului de trai.

Integrarea în UE este un fel de binecuvântare şi blestem, în aceeaşi vreme. Trei milioane de români au plecat din ţară - ceea ce este o dramă - iar capitalul străin vine aici şi ajută ţara să rămână în echilibru. Afacerile străinilor comparativ cu cele ale românilor sunt jumătate-jumătate. Cifra de afaceri a companiilor româneşti era, în 2004, de 509 mld. lei, în vreme ce a companiilor cu acţionariat majoritar străin era de 536 mld. lei, potrivit datelor Registrului Comerţului. Companiile româneşti aveau în 2004 2,5 milioane de angajaţi, iar companiile străine 1,2 milioane de angajaţi.

În aceeaşi vreme, salariul mediu net lunar era, într-o companie cu acţionariat românesc, de 1.034 de lei, iar într-o companie străină de 1.972 de lei.

Obişnuim să spunem că plecarea românilor la muncă în străinătate este o dramă. Dar, din anul 2000, după liberalizarea vizelor, românii plecaţi în străi­nă­tate au trims acasă (pe cifrele din 2014) 62 mld. euro, faţă de 56 de miliarde de euro cât însemna, la acea vreme, volumul investiţiilor străine directe.

Practic, în criză, remiterile au salvat economia. Dacă criza ar fi prins România în afara UE, fără protecţia puternicei economii europene, nu ar fi fost bine deloc.

Orice român cu buletin valabil poate pleca acum în orice colţ din Europa fără să-l întrebe nimeni nimic. Înainte de liberalizarea vizelor, cozile pentru vize la Ambasada Germaniei din strada Demetriade se lungeau pe sute de metri până pe Calea Dorobanţi.

România nu a prins decât doi ani buni în UE, înaintea crizei. Dar, după aderarea la NATO, după încheierea negocierilor de aderare, evoluţia economică a României a fost spectaculoasă. Că s-a petrecut prin stimularea în exces a consumului, prin supraîncălzirea economiei, s-a petrecut. Când a devenit clar că aderarea României la UE este un drum fără întoarcere, atunci România a devenit, practic, parte a acestui colos economic, cu un PIB de 15.000 de miliarde de euro, mai mare ca cel al celei mai puternice ţări din lume – SUA. România înseamnă 1% din economia UE, dar creşte. De la aderare, UE a dat României 20 de miliarde de euro ajutor (33 mld. euro primite de la UE minus 13 mld. euro contribuţia României la bugetul UE). În anii de boom, economia a crescut cu 7-8% şi asta a făcut posibil ca PIB-ul per capita să avanseze de la 2.300 de euro în 2004, data încheierii negocierilor de aderare, la 8.100 de euro în 2015. Acum, după criză, economia îşi revine – o creştere de 3,8% anul trecut şi una aşteptată de peste 4% anul acesta şi în următorii ani.

 

Planul care a schimbat lumea

La 9 mai Robert Schuman (foto), ministrul francez de externe, a prezentat  „Planul Schuman” elaborat împreună cu Jean Monnet care a condus la constituirea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, actuala Uniune Europeană.

 

Declaraţia Schuman, 9 mai 1950

 

Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.

Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.

Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări.

În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă.

Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.

Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale.

Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.

În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.

Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente.

Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.

Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.

Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.

Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia.

Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.

 
AFACERI DE LA ZERO