„În 2008-2009, când s-a dus cursul leu/euro de la 3,1 la 4,2, dintr-o dată am avut o datorie cu 15 milioane de euro mai mare. Aceasta este cea mai mare povară pentru o companie - să te trezeşti cu indicatorii financiari deterioraţi, deşi operaţional stai bine. Nu avem voie să facem nicio greşeală care să ne conducă iarăşi la o situaţie macroeconomică precum cea din 2008“, spune astăzi unul dintre cei mai puternici antreprenori ai României.
Povara datoriilor în valută dă frisoane celor expuşi: ţări, companii sau persoane fizice.
Una dintre cele mai dinamice economii de la sudul României, Turcia, dă astăzi testul de rezistenţă pentru ţările în curs de dezvoltare. Poţi să nu intri în spirala: îndatorare în monedă străină - depreciere – îndatorare şi mai mare- insolvenţă? Dacă Turcia nu va declara moratoriu asupra datoriei externe în 2018 sau 2019, în pofida unei deprecieri cu 40% numai anul acesta a lirei faţă de dolar, ar fi prima ţară în curs de dezvoltare care ar putea să arate că acest cerc al îndatorării în monedă străină poate fi rupt.
Ţările latine şi România în anii ’80, Mexicul în 1994, Asia de Sud- Est în 1997, Rusia în 1998, Argentina şi în anii 80 şi anii 90 şi anul acesta – toate sunt exemple contrare.
Unde suntem astăzi, după criza cea mare din 2008 care a atins chiar inima sistemului financiar internaţional, Wall Street-ul şi City-ul?
10 ani după, după ce dobânzile la euro şi la dolar au dus la minime istorice şi chiar cu minus, datoriile ţărilor în curs de dezvoltare au crescut.
Dolarii şi euro ieftini sau chiar fără niciun cost au fost în aceşti ani un drog. Iar iminenţa mojorărilor dobânzilor la euro – deja ridicarea dobânzilor la dolar provoacă cutremure în economiile periferice – va schimba cu totul raportul de forţe din economia internaţională.
Exact ca în anii 80, când majorările de dobânzi la dolari au dat peste cap America Latină şi debitorii în curs de dezvoltare din Asia, valul creşterilor de dobânzi care va veni are să pună la grea încercare periferia.
Creşterea dobânzilor va apăsa asupra ţărilor în curs de dezvoltare astfel încât volumul exporturilor necesare pentru a plăti aceste datorii externe va trebui să fie şi mai mare.
Pentru a rămâne în echilibru, în mod normal, o economie cum este cea a României, cu o datorie externă de 98 miliarde de euro, adică 50% din PIB, ar trebui să treacă la reducerea datoriei astfel încât pe măsura creşterii dobânzilor ratele de rambursat (principalul Ă dobânda) să rămână aceleaşi.
Cu alte cuvinte, la o creştere a părţii din rată provenită din dobânzi, ca urmare a cotaţiilor Euribor, Libor şi Robor, să se răspundă cu o scădere a soldului datoriei, deci o reducere a părţii de rambursat din principal.
Dacă nu se va proceda la o asumare din timp a creşterii costurilor cu dobânzile prin reducerea principalului, cheltuielile cu dobânzile vor deveni insuportabile şi vor sufoca posibilitatea de dezvoltare, atâta câtă este.
România mai are şi caracteristica specială a unei datorii externe „ascunse“, adică a datoriei filialelor la companiile-mamă şi a datoriilor companiilor rezidente local la băncile din străinătate, care în acest moment se ridică la 37 de miliarde de euro.
Aceste fluxuri de capital intră şi ies fără să treacă prin piaţa valutară. Deci adâncimea pieţei valutare este limitată, cu toate că aceste fluxuri intră în calculul datoriei externe totale atunci când aceasta este calculată ca nivel al vulnerabilităţii financiare pentru întreaga economie românească.
Trebuie (re)amintit, de cât mai multe ori, faptul că România a cheltuit în 2008 nu pentru că avea o datorie publică mare, aceasta fiind doar 12% din PIB, complet administrabilă, ci pentru că avea datorie externă prea mare calculată în raport cu posibilităţile de export.
Atunci băncile internaţionale au spus pas rostogolirii datoriei externe şi a trebuit să mergem la FMI pentru 20 miliarde de euro, cât jumătate din bugetul României din acel an.
Din păcate, contextul internaţional este de aşa natură încât nu mai aterizează miliarde de euro în România ca în perioada 2003-2008.
Investiţiile străine pe primele nouă luni sunt în scădere cu 5%, până la 3 miliarde de euro.
Un euro şi un dolar mai scumpi nu vor putea fi atraşi decât prin dobânzi mai mari, ceea ce înseamnă tensionarea economiei.
Toată lumea se întreabă cum va fi 2019, dar pentru a vedea viitorul n-ai decât să te uiţi în trecut. Acelaşi joc al menţinerii în subdezvoltare a statelor de la periferie prin mecanismul dobânzilor. Valul creşterii dobânzilor îi va mătura pe mulţi.
