Dar faptul că SUA au aşteptat încă 33 de ani ca să-şi facă bancă centrală nu era un argument solid în sprijinul contestatarilor proiectului românesc de acum 140 de ani? Contestatari care socoteau că Ion C. Brătianu şi oamenii politici din jurul lui s-au pripit şi că întemeierea Băncii Naţionale a venit mult prea devreme! Desigur, nu era devreme! America era cea care pierduse startul. Căci pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropia de final, Statele Unite resimţeau chiar mai acut decât România cerinţa presantă a unei bănci centrale. Numai că elita politică şi financiară americană a avut nevoie de un şoc puternic ca să conştientizeze realitatea acelui timp. Şoc ce s-a produs în timpul crizei economice din 1907. Atunci John Pierpont Morgan, socotit cel mai mare bancher din istorie, a dat societăţii americane - în mare parte conservatoare - o lecţie cu totul ieşită din comun. Asumându-şi rolul... unei bănci centrale, i-a convocat la reşedinţa sa pe cei mai mari bancheri americani, unii fiindu-i prieteni, alţii rivali, i-a încuiat în bibliotecă şi nimeni nu a ieşit de acolo înainte ca să fi fost adunate toate soluţiile posibile şi să fi fost strânşi toţi banii care să scoată America din criză. Lecţia, extrem de dură, a fost bine învăţată. Şi urmată! Iar soarta a vrut ca Fed-ul (banca centrală a SUA) să intre în istorie în 1913, anul în care bătrânul Morgan trecea în veşnicie. Pe un alt plan, cel global, către sfârşitul veacului al XIX-lea, multe alte ţări ar fi avut nevoie de bănci centrale, care să dea avânt dezvoltării lor economice. Prea puţine însă au avut forţa şi deschiderea de a înfrunta curentele dogmatice ale vremii, multe dominante, care întreţineau teama că băncile centrale ar fi frâne pentru afacerile băncilor comerciale.
România acelor ani, o fâşie de pământ în jurul curburii Carpaţilor, fără Transilvania, fără Banat, fără Bucovina şi Basarabia, fără o bună parte din Dobrogea, avea în schimb o elită politică, economică şi intelectuală creativă şi cutezătoare, ale cărei vârfuri învăţaseră în mari universităţi din Occident; o elită hotărâtă să ridice ţara. Nu întâmplător, în numai 54 de ani, câţi au trecut de la Unirea din 1859 şi până în anul premergător Primului Război Mondial, România topise trei secole de înapoiere şi îşi făcuse loc între ţările care aveau un cuvânt greu de spus în viaţa economică europeană. Căci în 1913, ca pondere în PIB-ul mondial, Mica Românie o luase înaintea Turciei, Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Greciei, Portugaliei. Iar o importantă locomotivă a acestei înaintări s-a dovedit a fi Banca Naţională.
Timpurile, imediat după cucerirea independenţei, erau grele. Cele mai mari dificultăţi, în mersul economiei, erau determinate de maniera în care se derulau tranzacţiile de mărfuri. Cum însă cumpărătorii, de regulă, nu aveau bani ca să-şi achite pe loc achiziţiile, trecea mult timp până când produsele achiziţionate erau procesate şi transformate în mărfuri, în companiile industriale, pe care apoi să le pună în vânzare. Ori, în cazul companiilor comerciale, până când mărfurile cumpărate erau revândute. În consecinţă, se foloseau pe scară largă efectele de comerţ. Vânzătorii de mărfuri primeau, în loc de bani, o cambie; o arhaică poliţă ceva mai sofisticată şi mai complicată. În fapt, un înscris întocmit în baza unor reguli stricte, prevăzute în Codul de Comerţ, în care erau notificate suma datorată de cumpărător celui care-i vânduse, scadenţa şi penalizările ce urma să fie achitate în caz de întârziere a plăţii. Cert este că timpul scurs până când plăţile ajungeau la scadenţă - deci până când fabricanţii şi vânzătorii de mărfuri îşi primeau plata pentru munca lor, obţinând astfel banii necesari pentru reluarea producţiei - era o puternică frână în calea fluidizării şi stimulării afacerilor.
În această ecuaţie, influenţând determinant cursul tipului specific de flux şi reflux al economiei româneşti din penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a intervenit revoluţia pusă în mişcare de activarea Băncii Naţionale. Cum? A fost generalizat scontul! Concret: deţinătorii de efecte de comerţ nu mai erau nevoiţi să aştepte scadenţele ca să-şi primească banii. Banca centrală a făcut din scont, încă din cei dintâi ani de funcţionare ai ei, principala operaţiune. Ceea ce însemna că îi credita pe deţinătorii efectelor de comerţ imediat ce aceştia aveau nevoie de bani. Contra unei taxe. Şi astfel, creditul a intrat în economia românească, a impulsionat afacerile şi le-a multiplicat. România intra astfel în circuitul economiei moderne.
Aşa a început, acum 140 de ani, povestea Bătrânei Doamne a pieţelor financiare româneşti.
