Criza se cam duce. Ciclul repetitiv pare să-şi fi încheiat deja faza de declin. Rămân însă multe corecţii de făcut. Mai ales că averea ţării, reprezentând suma avuţiilor populaţiei, companiilor şi ale statului, minus datoriile, s-a redus simţitor şi a slăbit forţa societăţii de a asigura bunăstarea populaţiei.
Vedem, totuşi, şi raze de soare. După ce am trecut printr-o recesiune severă în primii ani de criză, care a produs angoase, a dus la disperare politicienii şi a enervat opinia publică, România a ajuns la o creştere economică sustenabilă. Suntem în al cincilea an de când, în condiţii aspre, facem creştere economică plus. Un plus mai accentuat decât al multora dintre ţările din euroarie. De ce însă această creştere mare nu se regăseşte încă în bunăstarea populaţiei? O întrebare obsedantă, generată îndeosebi de dificultatea societăţii noastre, aproape în ansamblu, de a înţelege că drumul de la creştere economică la bunăstare e lung. Şi că ne ţin în loc, în drumul spre bunăstare, anii îndelungaţi în care am hulit restructurarea. Această realitate o plătim acum scump. Notez din nota de plată: 1) o bună parte din economie încă pierde bani; 2) munca nu şi-a redobândit stimulentele; 3) producţia şi consumul sunt dezechilibrate; 4) în consecinţă, creşte prea lent puterea de cumpărare.
Aceste cauze, cumulate, fac să ne învârtim într-un cerc vicios. Munca dezorganizată se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, salariile neîndestulătoare descurajează munca. Şi, prin urmare, periclitează producţia. E clar, aşadar, că ecuaţia în care încă mai este integrată relaţia producţie-consum a expirat. Dar societatea noastră nu va putea aspira la un nou model economic fără să intensifice restructurarea.
Încă din anii ’90, în dezbaterile publice, se înmulţiseră vocile care strigau: „Ne-am săturat de restructurare!“… Pe de o parte, din cauza unei confuzii: restructurarea se identifică, în minţile multora, cu disponibilizările de personal. Deşi, când îi sunt respectate legităţile, restructurarea adevărată aduce mai multe locuri de muncă, salarii mai mari şi, în final, bunăstare. Pe de altă parte însă, ideea ce domina atunci opinia publică şi o domină încă era, încă mai este că restructurarea fură timp, fură bani, în general fură resurse din fondul pentru bunăstare. Or, e tocmai invers, concluzia fiind că dacă restructurare nu e, nimic nu se leagă în economie: nu vin nici investiţii, nici finanţări, nu obţinem nici eficienţă şi, deci, nu ajungem unde vrem să ajungem: la bunăstare. Notând, totodată, că încercările primejdioase de a forţa bunăstarea pe căi care să ocolească restructurarea nu pot să ducă decât şi la mai puţină bunăstare.
Acum, ne aflăm la o răscruce de drumuri: ori va fi grăbită restructurarea, care să aducă mai multă ofertă de bunuri şi de servicii performante, mai multe locuri de muncă şi venituri mai mari, ori vom continua să pierdem substanţă din averea ţării. Alternativă nu avem. România, cu o populaţie relativ numeroasă, chiar dacă în scădere, având o piaţă internă medie, a şaptea din Uniunea Europeană, nu va reuşi să-şi valorifice acest avantaj comparativ atât timp cât întreaga societate nu va învăţa să raporteze bunăstarea la pofta de muncă performantă pe fondul transformării a ceea ce ne-a dat Dumnezeu într-un avantaj competitiv.
PIB-ul în creştere este şi rămâne un indicator relevant. Va fi însă nevoie de corelări accentuate şi ale altor indicatori pentru a ajunge să pavăm cu competitivitate drumul către bunăstare. Desigur, indicatorii statistici arată medii. Dar dincolo de medii, ne confruntăm cu adevăruri grele despre felul în care trăiesc oamenii. O sinteză o găsim în balanţa muncă-bani. Trei obiective sunt legate direct de această balanţă: 1) valorificarea performantă a resurselor; 2) organizarea mai bună a producţiei de bunuri şi de servicii; 3) raportul venituri/creştere economică. Cum să fie echilibrată însă această balanţă dacă întreprinderile cheltuiesc mult, consumă mult, cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată mică?
