Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a ajuns BNR să preia modelul francez de bancă centrală şi nu modelul american

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a ajuns BNR să preia modelul francez de bancă centrală şi nu modelul american
15.01.2020, 00:05 2077

Când România şi-a făcut bancă centrală - cea de-a 16-a în lume, din perspectivă cronologică - nu aveam vreo şcoală ori vreun centru de studii financiare care să fi memorat cunoştinţe şi experienţe utile noii instituţii fundamentale a ţării. Iar o bancă centrală, dacă voia să fie eficientă, avea şansă doar în măsura în care reuşea să-şi însuşească bine cele mai moderne practici ale vremii sale. Era important, deci, să-şi aleagă un model. Greu de găsit atunci!  Reamintesc că însăşi America şi-a făcut bancă centrală cu 33 ani după România.

Eugeniu Carada, ctitorul de fapt şi de drept al BNR, împreună cu colaboratorii săi, au văzut atunci în Banca Franţei, ce adunase în 1880 atestate numărând 80 de ani de performanţe bine consolidate, modelul cel mai potrivit. Napoleon o înfiinţase în anul 1800. El descoperise războiul în stil mare şi, ca să finanţeze operaţiuni militare de anvergură, şi-a asigurat o sursă de bani mulţi şi ieftini. Probabil că, după ce a pierdut bătălia de la Waterloo, în anii de reflecţie de pe insula Sf. Elena, din cel de-al doilea exil, a înţeles că pentru a câştiga un război este nevoie, în afară de „bani, bani şi iar bani“, cum îi plăcea să repete obsedant, de multe alte lucruri. Inclusiv de noroc! De altfel, şi Banca Franţei a înţeles că scopul ei nu se limitează la finanţarea războaielor. A crescut  confruntându-se cu vremurile şi cu imperativele vremurilor. Şi a învăţat să-şi asume ca ţintă prosperitatea ţării în serviciul căreia funcţiona.

Eugeniu Carada a mizat fără să ezite pe Banca Franţei. Şi-a mutat efectiv biroul, de fapt atelierul de lucru, în sediul din Paris,unde şi-a făcut numeroşi prieteni. Şi de unde coordona operaţiunile de la Bucureşti, cu prioritate pe acelea menite să asigure trecerea imediată la tipărirea celor dintâi bancnote din istoria României. Treabă nu doar extrem de importantă, ci şi urgentă. Pentru că biletele ipotecare - „bani de hârtie“ emişi de Ministerul Finanţelor în 1877, cu scopul de a finanţa Războiul de Independenţă, prin gajarea unei mari părţi din domeniile statului - erau supuse unei constrângeri legale privind retragerea lor din circulaţie în patru ani, urmând a fi înlocuite cu bilete de bancă. Şi iată că Banca Naţională a României, de îndată ce a fost înfiinţată, s-a grăbit să-şi înţeleagă menirea  şi să dea cea dintâi probă de competenţă trecând la tipărirea bancnotelor.

În timp ce Eugeniu Carada lucra la Paris, la Banca Franţei, ca delegat oficial al BNR pentru pregătirea trecerii la tipărirea bancnotelor, la Bucureşti venise un inspector francez,  trimis al Băncii Franţei să susţină preparativele pentru acomodarea noii instituţii cu exigenţele şi cu specificul  activităţii unei bănci centrale.  Preparativele s-au încheiat în bună parte în decembrie 1880, urmând ca 1881 să fie „anul în care BNR avea să intre pe făgaşul normal al rosturilor sale“. La încheierea misiunii, înainte de a părăsi România, înaltul funcţionar francez a primit mulţumirile Consiliului General al BNR pentru munca lui în sprijinul tinerei noastre bănci centrale, pe care a îndeplinit-o cu mult zel şi cu inteligenţă.

De ce modelul francez şi nu englez sau german?...  România adoptase deja, cu mult timp în urmă, sistemul francez de contabilitate. Motiv mai mult decât suficient, constrângător chiar, pentru banca noastră centrală, să-şi organizeze Contabilitatea Generală în aceeaşi cheie. Cert este că modelul francez a fost un stimul puternic pentru activarea centrului nervos al tânărului mecanism bancar românesc. Aşa cum consfinţea legea constitutivă, şi cum a dovedit viaţa, BNR era atunci - şi avea să mai fie ceva vreme - o bancă de scont. De scont şi circulaţiune. Direcţia de Scont a BNR, care a beneficiat de un masiv transfer de experienţă şi de metodologii de la Banca Franţei, a avut o contribuţie de cea mai mare însemnătate la dezvoltarea creditului în România. Şi la creditarea economiei româneşti. Iar sprijinul dat de Banca Franţei în tipărirea biletelor de bancă ale BNR s-a regăsit, în foarte scurt timp, concretizat în desfundarea canalelor de circulaţie din economia românească. Deşi România îşi constituise un sistem monetar naţional încă din 1867, cu rol imens în stoparea haosului financiar,  niciodată - până la apariţia BNR -  leul românesc n-a avut o greutate mai mare decât cantitatea de metal încorporată în monede, unele fiind confecţionate din argint ori chiar din aur. Greutatea veritabilă a leului a conferit-o Banca Naţională, când a început să emită - pe hârtie filigranată de cea mai bună calitate, importată din Franţa, ca să evite falsificările - propriile bancnote. Greutatea leului fiind dată de încredere şi nicidecum de o bucată de metal, fie ea şi de aur.

AFACERI DE LA ZERO