Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a salvat Curtea Constituţională „legea dării în plată“ (I)

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a salvat Curtea Constituţională „legea dării în plată“ (I)

Autor: Adrian Vasilescu

09.11.2016, 00:06 1643

Despre „darea în plată“ discutăm din primăvara anului 2015, de când proiectul legii a intrat în dezbatere publică. Mesajul focalizat pe locuinţă a angajat interesul unei bune părţi a societăţii civile. Parlamentul a adoptat legea în primăvara lui 2016, cu o cvasiunanimitate de voturi, deşi nenumărate foruri interne şi internaţionale (Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional) au formulat obiecţii de fond.

Legea ieşise din Senat conţinând multe confuzii, multe prevederi ce nu erau în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului.  Şi totuşi, scopul legii – în forma adoptată de Senat – era clar: stingerea unei creanţe (a dreptului băncii, deci, de a-i fi plătită datoria de către cel căruia i-a acordat un împrumut, dacă acesta din urmă ajunge în imposibilitate de plată) e posibilă numai în următoarele condiţii: 1) suma împrumutată să nu depăşească echivalentul în lei a 150.000 de euro; 2) bunul ipotecat să nu fie un teren, o casă de vacanţă, o casă pentru speculaţii, ci un imobil cu destinaţie de locuinţă; 3) locuinţa oferită în plată să fi fost ipotecată în favoarea băncii, drept garanţie a creditului primit. Iar debitorul ce ar fi decis să-şi cedeze locuinţa, ca să-i fie şterse orice alte datorii, nu se putea juca de-a pisica şi şoarecele cu banca. Legea nu-l trimitea la uşa băncii, ci îi număra paşii pe care trebuia să-i facă. Primul pas: îi va adresa băncii o notificare oficială, printr-un executor judecătoresc, un avocat sau un notar public, prin care îşi va exprima intenţia fermă de a-şi ceda locuinţa în schimbul iertării de datorii. Pasul doi: va contracta un notar public, în faţa căruia se va întâlni cu un reprezentant al băncii, pentru a oficia actul de cedare a locuinţei. Pasul trei: legea stipula expres, în articolul 5, că „toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportau de către debitor“. Adică, de către cel ce îi este dator băncii şi, pentru că nu mai poate plăti, decide să-i dea băncii casa ca să-i fie ştearsă datoria.

După ce s-au numărat voturile în Senat – zero împotrivă, zero abţineri, toţi pentru – s-ar fi putut spune: au obţinut ceea ce şi-au dorit. Dar la numai câteva minute după ce s-a anunţat că legea a trecut… s-au făcut auzite voci, unele mai joase, altele mai ridicate, care au şi înce­put s-o conteste. Plafonul de 150.000 de euro, ce imprima legii un caracter social pronunţat, a devenit motiv de nemulţumiri.

Din Senat, legea a ajuns la Camera Deputaţilor. În ziua de 5 aprilie 2016, în Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, la capătul unei şedinţe lungi, cu multe momente tensionate, a fost finalizat referatul ce urma să fie trimis plenului.  După votul Camerei Deputaţilor, legea şi-a pierdut caracterul social prin modi­ficarea în ultima clipă a articolului nr. 4. Textul acestui articol, aşa cum a apărut în Monitorul Oficial, are două părţi,  una contracarând-o pe cealaltă. În prima parte, condiţia pentru stingerea creanţei este ca împrumutul să fi fost contractat de consumator „cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă“. Vitrina. Am văzut însă că, în realitate, putea fi locuinţa familiei, dar şi o casă de vacanţă ori o casă de închiriat… După care intervenea conjuncţia „sau“. Şi tot ce urma după această conjuncţie făcea inutilă formularea din vitrină: „… sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, (împrumutul - n.a.) este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.“ Ce să înţelegem? Că dacă garanţia cuprinde un „pachet“ de bunuri imobiliare – un teren, o casă de vacanţă şi una de închiriat – le „dă în plată“ şi se stinge creanţa?! Şi pot fi stinse, astfel, oricâte creanţe… fiecare până la echivalentul sumei de 250.000 de euro?!

Legea, în forma ei finală, a intrat în vigoare la 13 mai 2016. Dar nu se aplică. Au trecut, de atunci, aproape şase luni şi efectul scontat de lege – dai casa băncii şi scapi de datorii – a fost obţinut doar în cazurile în care consumatorii şi creditorii (băncile) au ajuns la un astfel de acord. În rest, sunt înregistrate respingeri de către instanţe, acceptări în primă instanţă, urmând să se judece  apelurile sau – caz în care legea „dării în plată“ îşi vede salvarea – instanţele au acceptat excepţiile de necon­sti­tuţionalitate invocate de bănci şi au trimis legea la Curtea Constituţională. Legea e acum salvată nu prin derogare de la Codul Civil, ci prin invocarea impre­vi­zi­unii, pe care instanţele urmează s-o con­state în toate cazurile… conform prevederilor Noului Cod Civil.

AFACERI DE LA ZERO