Stiglitz – profesorul Joseph Stiglitz, laureat Nobel pentru economie, fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale – evocă în una din cărţile sale o amintire din vremea în care era consilier economic al preşedintelui Clinton. Noi, notează Stiglitz, ne-am opus atunci tentativei unui senator de Florida, care voia să modifice carta Rezervei Federale. Senatorul îşi dorea ca focalizarea politicii monetare a băncii centrale a Statelor Unite să fie făcută exclusiv pe inflaţie. Or, spre deosebire de Europa, la Fed politica monetară are un triplu mandat: lupta cu inflaţia, cu şomajul şi sprijinirea sustenabilităţii creşterii economice. Însuşi preşedintele a luat atunci poziţie, a fost o confruntare aprigă, şi în cele din urmă, propunerea senatorului a căzut.
Argumentul tare, invocat de echipa preşedintelui Clinton, a fost acela că priorităţile economice suferă schimbări de la o etapă la alta, mai cu seamă în vremuri de criză, ceea ce înseamnă că politica monetară nu poate fi direcţionată către un singur obiectiv. Este deci firesc ca, în corelaţie cu priorităţile fiecărei etape, să intervină schimbări de paradigmă şi în politica monetară. Astăzi, când vremurile cer schimbări istorice, actuala echipă de la Fed n-a ezitat să-şi focalizeze intervenţiile către unul dintre principalele obiective ale economiei americane în acest moment: protejarea pieţei muncii.
Desigur, astfel de intervenţii nu se fac la întâmplare. Important cu deosebire, în politica monetară, este să nu fie vindecate răni provocând alte răni, uneori şi mai dureroase. Istoria băncilor centrale cunoaşte nenumărate exemple când politici menite să frâneze şomajul, slăbind hăţurile inflaţiei, sau invers, să protejeze inflaţia lăsând şomajul să crească, s-au soldat si cu şomaj, şi cu inflaţie în creştere.
Tocmai evitarea unui astfel de pericol este acum prioritară pentru Fed. Iar argumentaţia preşedintelui său, Jerome Powel, nu lasă loc niciunei alte interpretări. Îl citez: „Ceea ce întreprindem reflectă viziunea noastră că o piaţă solidă a forţelor de muncă poate fi suţinută fără a genera o explozie a inflaţiei“.
Acest adevăr, desigur esenţial, le-a scăpat acelor formatori de opinie, din lume şi de la noi, care s-au grăbit să deplângă „politica inflaţionistă a Fed, ce va duce la creşteri de preţuri şi la scumpirea traiului zilnic“. N-au înţeles, de fapt, că schimbarea tabloului politicii monetare a băncii centrale a SUA se produce într-un moment în care economia americană se confruntă cu două cerinţe stringente: să scadă şomajul, umflat de actuala criză, şi să vadă inflaţia stabilizându-se în matca normalităţii după mai mulţi ani în care s-a poziţionat la jumătatea nivelului optim.
Tradiţional, ţările europene se tem mai mult de şocurile ce se resimt în mişcarea preţurilor, pentru că de-a lungul istoriei s-au confruntat de multe ori cu inflaţii dintre cele mai dure. Statele Unite, în schimb, au suferit mai mult din cauza şocurilor ce au zguduit piaţa muncii, aşa că în vremurile noastre ori de câte ori au loc alegeri niciun candidat nu speră la un nou mandat când numărul şomerilor trece de nouă milioane.
Şomajul şi inflaţia, două boli specifice crizelor, răspund bine la tratamente diametral opuse. Desigur, în raport cu politica monetară, pentru că altfel şi o boală, şi alta au nevoie să fie susţinute de creşteri economice sustenabile, de bugete şi de balanţe de plăţi sănătoase. În raport cu politica monetară însă, şomajul scade când dobânzile băncilor centrale scad şi ele, în timp ce inflaţia se calmează când aceste dobânzi urcă. Aşa că, până acum, când scădea şomajul Fed majora în voie dobânda ca să nu mai aibă dureri de cap cu inflaţia. Această politică va fi însă abandonată. Va deveni istorie!
Ce se va schimba? Atât timp cât inflaţia nu va creşte...Fed nu va majora dobânda. Ca să nu aibă probleme cu şomajul.
