A rămas mai puţin de o săptămână până când, marţea ce vine, vom intra în cea de-a 23-a lună de dezordine gravă a preţurilor de consum. Dispunem, deja, de suficiente date care să conducă la consolidarea opiniei că două mari bănci centrale ale lumii, Fed şi BCE, s-au înşelat când au susţinut, de-a lungul întregului an 2021, că lumea se confruntă cu o „inflaţie tranzitorie“. Şi că - în acest caz cu referire strictă la SUA şi la zona euro - în cursul anului 2022 preţurile de consum vor reveni în matca optimă de 2 la sută.
Cursul inflaţiei însă, în ambele zone, de-a lungul celor 22 de luni, arată cât de departe de starea lucrurilor din teren
s-au situat cele două prognoze. Şi asta din două motive, ambele subiective. Unul fiind legat de imposibilitatea teoretică de a vedea, în vremuri de criză, cum o deflaţie ce se dovedise extrem de încăpăţânată s-ar putea transforma peste noapte într-o inflaţie persistentă. În timp ce al doilea motiv, care a plecat de la realitatea celor patru decenii de creşteri moderate ale preţurilor de consum, în SUA şi în vestul Europei, ca premisă, a devenit concluzia, mai exact convingerea că lovitura puternică dată de Fed inflaţiei după şocurile petroliere din anii 1970 ar fi făcut imposibil un nou galop al preţurilor de consum mai devreme de o sută de ani.
Acum nu mai pomeneşte nimeni de inflaţia tranzitorie. Frecvent, în dezbaterile publice, denumirea folosită este inflaţia înrădăcinată. Iar dacă, până în urmă cu vreun an, încă era la ordinea zilei o separare categorică între carta BCE, potrivit căreia focalizarea politicii monetare era concentrată exclusiv pe inflaţie, în timp ce în cazul Fed politica monetară continua să aibă un triplu mandat. În contul băncii centrale a SUA fiind trei mari responsabilităţi: lupta cu inflaţia, cu şomajul si cu sprijinirea sustenabilităţii creşterii economice.
Argumentul tare, ce susţine opţiunea pentru acest triunghi, fiind acela că priorităţile economice suferă schimbări de la o etapă la alta, mai cu seamă în vremuri de criză, ceea ce înseamnă că politica monetară nu poate fi direcţionată către un singur obiectiv. Fiind deci firesc ca, în corelaţie cu priorităţile fiecărei etape, să intervină schimbări de paradigmă si în politica monetară.
Astăzi, când vremurile cer schimbări istorice, actuala echipă de la Fed n-a ezitat să-şi focalizeze intervenţiile către unul dintre principalele obiective ale economiei americane în acest moment: protejarea societăţii, a companiilor din economie, a gospodăriilor populaţiei de flagelul inflaţiei. Fără să abandoneze celelalte două obiective. Dimpotrivă, asigurând o legătură puternică între ele, o cerinţă de bază fiind combaterea inflaţiei fără să fie pusă în pericol creşterea economică. Această schimbare de paradigmă, în politica monetară, a intervenit însă târziu, fiind consolidată abia în martie 2022. Fiind însoţită de convingerea că trecerea de la un comportament relaxat, de dragul dobânzilor apropiate de zero, la unul înăsprit, care să calmeze inflaţia, nu se face la întâmplare.
Astăzi, acest punct de vedere este generalizat în toată lumea. Important cu deosebire, în politica monetară, fiind scopul: să nu fie vindecate răni provocând alte răni, uneori şi mai dureroase. Mai cu seamă că istoria băncilor centrale fiind bogată în nenumărate exemple când politici menite să frâneze şomajul, au slăbit hăţurile inflaţiei, sau invers, încercări de a proteja inflaţia au lăsat şomajul să crească, soldându-se si cu şomaj, şi cu inflaţie în creştere.
Tocmai evitarea unui astfel de pericol este acum prioritară pentru toate băncile centrale, mari s-a mici. Iar argumentaţia preşedintelui Fed, Jerome Powel, nu lasă loc niciunei alte interpretări. Îl citez: „Ceea ce întreprindem reflectă viziunea noastră că o piaţă solidă a forţelor de muncă poate fi suţinută fără a genera o explozie a inflaţiei“.
Acest adevăr, desigur esenţial, le-a scăpat acelor formatori de opinie, din lume si de la noi, care s-au grăbit să deplângă „politica inflaţionistă a Fed, ce va duce la creşteri de preţuri si la scumpirea traiului zilnic“. N-au înţeles, de fapt, că schimbarea tabloului politicii monetare a băncii centrale a SUA s-a produs într-un moment în care economia americană se confruntă cu două cerinţe stringente: să scadă pericolul de recesiune, umflat de actuala criză, si să vadă inflaţia stabilizându-se în matca normalităţii, ceea ce nu-i deloc simplu.
Tradiţional, ţările europene se tem mai mult de şocurile ce se resimt în mişcarea preţurilor, pentru că de-a lungul istoriei s-au confruntat de multe ori cu inflaţii dintre cele mai dure.
Recesiunea şi inflaţia, două boli specifice crizelor, răspund bine la tratamente diametral opuse. Desigur, în raport cu politica monetară, pentru că altfel şi o boală, şi alta au nevoie să fie susţinute de creşteri economice sustenabile, de bugete si de balanţe de plăţi sănătoase. În raport cu politica monetară însă, pericolul de recesiune scade când dobânzile băncilor centrale scad si ele, în timp ce inflaţia se calmează când aceste dobânzi urcă.
