Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Dacă pe calea insolvenţei nu se ajunge la restructurări de fond…

Adrian Vasilescu, BNR: Dacă pe calea insolvenţei nu se ajunge la restructurări de fond…

Autor: Adrian Vasilescu

19.09.2018, 00:04 209

Despre insolvenţă – cu efectul ei de ultimă instanţă: falimentul – s-a discutat ani în şir în România de după decembrie 1989. Apoi, o vreme, mai cu seamă după ce a intrat în vigoare Legea 85 din 2014, s-a aşternut liniştea peste acest subiect. Până acum câteva săptămâni, când voci din arcul majorităţii parlamentare, exprimând o vădită stare de nervozitate, au început să-i reproşeze ministrului justiţiei că întârzie modificarea legii insolvenţei.

Legea în cauză, la apariţie, fusese lăudată fiindcă îi conferea insolvenţei un dublu rol. Mai întâi, facilita ieşirea din piaţă într-un timp rezonabil a companiilor muribunde, care în plus ameninţau să contamineze mediul economic. Apoi, punea punct risipei de resurse, ajutând companiile ajunse la capătul puterilor să grăbească restructurarea şi, totodată, să-i protejeze pe creditorii lor.

Aceasta este esenţa legii actuale. În plan secundar însă, legea din 2014 a preluat neajunsurile tuturor actelor normative în materie de după 1990. În sensul că, ajunse în stare de insolvenţă, prea multe fabrici şi societăţi de servicii au putut să tragă de timp ani îndelungaţi. Rămase în urma vremii, multe au ales ca final „moartea clinică” în loc să folosească insolvenţa în vederea restructurării de fond.

Paradoxal, deşi dezbaterea legată de economia de piaţă liberă a luat amploare încă din anii ’90, a trecut ceva timp până când s-au făcut auzite şi vocile unor jurişti, economişti, jurnalişti ori chiar politicieni, care au pus pe rol cerinţa legiferării moderne a instituţiei insolvenţei. Dacă unele dintre aceste voci erau doar ecoul peste timp al binecunoscutei clamări „Să avem şi noi faliţii noştri”, pe care Caragiale a pus-o în la fel de binecunoscutul discurs electoral al lui Caţavencu, sensul fiind unul superficial, de simplă copiere a occidentului, dacă nu chiar caricatural, cele mai multe au imprimat demersului făcut un alt sens, pe cel profund, legat de o cerinţă obiectivă de legiferare sănătoasă a insolvenţei. Reacţia, ea însăşi întârziată, n-a fost transpusă în modul cel mai sănătos în legile de care aveam nevoie. Şi astfel multe întreprinderi, unele îmbătrânind pur şi simplu, n-au mai reuşit să-şi reîncarce bateriile şi s-au stins. Altele, în plină tinereţe, defectându-li-se busola,  au avut ori au parte de incidente menite să le scoată din joc.

Sigur, indiferent de motiv, era obligatoriu (cum este şi acum) ca „moartea“ lor să fie „constatată“ nu doar de fapt, ci şi de drept. Dar, mai ales, era şi este obligatoriu să fie vindecate. Proces ce s-a dovedit a fi extrem de complicat, implicând eforturi de timp şi de bani.

Să reţinem că tratamentul insolvenţei, aşa cum a fost gândit şi stipulat în Codul comercial de la 1887, debuta cu două episoade având ca scop comun salvarea companiilor dezechilibrate financiar: planul de restructurare, de reorganizare efectivă, numai în caz de eşec total justificându-se faza a treia – falimentul. Cele două faze preliminare, planul de restructurare şi procesul de reorganizare – constituind firul roşu al insolvenţei începând din 1887 şi până astăzi – nu au avut decât rareori, după 1989, susţinere în practică la nivelul cerut de prevederile legale.

Dacă însă, acum, procesul insolvenţei s-a poticnit, cu deosebire în ce priveşte efectul ei sănătos – restructurarea –, vinovată nu e doar legea. Sau nu legea, în primul rând, este vinovată, ci organizarea precară a aplicării legii. Fiindcă, în linii mari, necesarul de specialişti de tipul judecător sindic şi administrator judiciar este totuşi, de regulă, bine asigurat de jurişti din cadrul instanţelor judecătoreşti şi din rândul practicienilor în insolvenţă. Au rămas însă neacoperite partiturile esenţiale de dincolo de sfera dreptului. Pentru că societatea românească – indiferent care au fost motivele: lipsă de resurse, ignoranţă în materie, superficialitate – nu a pregătit, într-o masă critică, practicieni specializaţi în elaborarea planurilor de reorganizare şi în eficientizarea restructurării. Şi astfel, deşi legea pune accent pe cea dintâi fază a procedurii insolvenţei – restructurarea! – intenţia de salvare de la faliment, prin reorganizare, a companiilor dezechilibrate financiar a rămas deseori în stadiul de… intenţie.

AFACERI DE LA ZERO