Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: De ce a fost redeschisă dezbaterea privind datoriile populaţiei către bănci (I)

Adrian Vasilescu, BNR: De ce a fost redeschisă dezbaterea privind datoriile populaţiei către bănci (I)

Autor: Adrian Vasilescu

20.07.2016, 00:04 1571

Acum câteva zile, a fost zarvă mare în spaţiul public, după ce a circulat informaţia că, în rândul populaţiei, numărul restanţierilor la bănci a cunoscut în mai 2016 una dintre cele mai mari creşteri. Dezbaterea s-a reaprins. De altfel, s-au conturat trei tabere, una susţinând că vinovată e legea “dării în plată” pentru că a încurajat neplata datoriilor; alta că, dimpotrivă, legea “dării în plată” tocmai îşi probează oportunitatea, în condiţiile în care unei părţi a populaţiei îi este tot mai greu să plătească datoriile; şi cea de a treia, care a repus pe rol vechea poveste, cu vinovăţia băncilor, care – încurajate şi sprijinite de Banca Naţională – ar fi ademenit populaţia să se supraîmprumute şi acum strâng şurubul ca să-şi încaseze ratele, dobânzile şi comisioanele.

Dilemei în care se află primele două tabere nu are sens să încercăm să-i dăm de capăt, căci va fi imposibil. Aici e loc destul pentru speculaţii şi pentru dispute fără de sfârşit. Aşa că mă voi opri la susţinerile celei de a treia tabere. Aici sunt cifre şi, când vorbesc cifrele, cei ce speculează nu mai au credibilitate.

Aşadar, plec de la cifre. După 2004, s-au împrumutat la bănci peste şapte milioane de persoane. Vreo două milioane şi jumătate şi-au plătit datoriile şi au stins creanţele. Au rămas cu conturi activate, cu datorii la bănci, deci, aproape patru milioane şi jumătate. Nu toţi însă plătesc la zi. Din 2007, a început să crească numărul restanţierilor: 350 de mii în 2007, în jur de 450 de mii în 2008, apoi 680 de mii în 2009 şi 720 de mii în 2010. De aici au început oscilaţiile: 680 de mii în 2011, creştere în 2012 până la 737 de mii, scădere la 680 de mii în 2013, creştere la 709 mii în 2014 şi relativă scădere în 2015 până la 704 mii. În 2016, creştere continuă: 713 mii în ianuarie, 715 mii în februarie, 725 de mii în martie, 728 de mii în aprilie şi 739 de mii în mai. Punem punct aici, pentru că până aici avem datele statistice.

La câte credite s-au dat pentru case şi câte pentru consum mă voi referi într-un viitor comentariu. Acum mă voi rezuma să observ că: 730 de mii de restanţieri la un total de peste 7 milioane de credite – în vremuri de criză – nu înseamnă nicidecum o situaţie catastrofică; urmărind evoluţia restanţelor de peste 30 de zile, e limpede că numai şi numai criza a dus la creşterea numărului de întârziaţi la plată.

S-au împlinit opt ani de când o criză cumplită, cea mai dură şi cea mai lungă din epoca postbelică, a pornit să răscolească planeta. Cu două excepţii notabile. Prima e America, unde criza a început când a căzut cu zgomot piaţa imobiliară din Statele Unite. A doua fiind Japonia, unde criza pornise acum nouă ani, de la începutul anilor 1990.

Din septembrie 2008 şi până în prezent, criza noastră şi-a arătat toate feţele urâte ale unui ciclu economic ajuns în faza declinului. Dar, mai cu seamă, ne-a învăţat cât rău pot să facă – ţării în general, economiei în special – emoţiile îngroşate la maximum.

A dat însă Dumnezeu şi emoţiile, aşa îngroşate cum au fost, nu au degenerat în panică. Istoria păstrează amintiri dramatice din timpul crizei din 1929-1933, când panica a îmbrăcat forme dintre cele mai violente. Lumea năvălea în bănci, distrugea vitrinele, ghişeele bancare, cerea numerar. Acum, de o astfel de panică am fost feriţi, deşi stimulatorii de emoţii au agitat alarmele întruna: ba că vor fi falimente bancare şi că statul va umbla la buget ca să susţină băncile; ba că vor fi confiscate depozitele de peste o sută de mii de euro; ba că nici depozitele de sub o sută de mii de euro n-ar fi tocmai în siguranţă. Deşi toate aceste alarme, alimentate de avalanşe de zvonuri, n-aveau nicio legătură cu realitatea într-o ţară ca România, unde n-a căzut nicio bancă, de la buget nu s-a mişcat niciun leu pentru a fi salvată vreo bancă (în timp ce multe alte ţări au apelat din greu la bani bugetari pentru a salva bănci), iar depozitele s-au dovedit a fi în deplină siguranţă. De altfel, alarmele nici n-au prea fost luate în seamă. Aşa se şi explică de ce deţinătorii de depozite n-au dat năvală în bănci să-şi retragă banii. Au făcut-o câteva mii dintre cei cu depozite mari, în primul an de criză, dar după ce lumea s-a lămurit că alarmele sunt false, lucrurile au luat un curs optim: depozitele bancare n-au scăzut, ci au crescut. Până la urmă, producătorii de zvonuri s-au trezit că ei vorbesc, ei aud.

E drept, n-a fost panică în bănci, dar aceşti opt ani care au trecut din toamna lui 2008 au adus în prim-plan un adevăr ce e numai în aparenţă paradoxal. Şi anume, că oricât de puternice au fost loviturile date de criză – recesiuni, şomaj masiv, scăderi de venituri, restrângeri de finanţări, falimente în lanţ – , agitaţia emoţională a lovit cu şi mai multă putere. A făcut un mare rău procesului de finanţare, învrăjbind băncile cu clienţii lor. Şi a făcut un rău şi mai mare întregii societăţi, fiindcă a descurajat populaţia şi România a pierdut astfel o imensă oportunitate. Aceasta, cred eu, trebuie să fie lecţia numărul unu: că în faţa unui duşman cum este criza actuală, care, iată, începe să se stingă, soluţia nu este depunerea armelor, ci munca îndârjită pentru a schimba răul în bine.

AFACERI DE LA ZERO