Aşadar, numărul restanţierilor la bănci a cunoscut în mai 2016 una dintre cele mai semnificative creşteri. Recapitulez: 713 mii în ianuarie, 715 mii în februarie, 725 de mii în martie, 728 de mii în aprilie şi 739 de mii în mai. Desigur, creşterea nu este mare. Dar se înregistrează creştere când firesc ar fi ca, pe fondul stingerii crizei, să înceapă scăderea. O bună ocazie de intensificare a ofensivei pentru cei care, începând din ianuarie 2015, toarnă întruna gaz peste focul agitaţiei emoţionale învrăjbind băncile cu clienţii lor şi, mai cu seamă, întreţinând o inutilă strădanie de a ştirbi ceva din prestigiul Băncii Naţionale. Acuzaţiile vin în serii: ba că BNR nu a urmărit încă din anii 2003-2004 cui dau băncile credite, cum sunt calculate dobânzile, cum arată contractele din punct de vede juridic şi care sunt riscurile asociate; ba că din cauza BNR băncile sunt împovărate cu un noian de credite depreciate; ba că ar fi vina BNR că populaţia României ar fi supraîndatorată.
Banca Naţională, prin Direcţia Supraveghere, verifică normele interne de creditare ale băncilor. Aici intervin calcule economice, analize de risc, teste de stres etc., etc., scopul fiind acela de a găsi banilor depuşi în bănci întrebuinţarea cea mai bună. Dar nu sunt analizate şi modelul de contract, aspectele lui juridice, fiindcă legea nu conferă BNR astfel de atribuţii. Banca Naţională nu reglementează contractele, nu le verifică, nu le aprobă. Şi nu are nicio atribuţie legală, nu are niciun fel de prerogative privind protejarea consumatorilor de bani în măsura în care există un contract semnat.
Şi totuşi, am văzut liste ale cazurilor în legătură cu care sunt suspiciuni că ar fi tolerate de Banca Naţională: Caritasul, droaia de bănci devalizate de acţionari şi debitori înţeleşi cu managementul, megaescrocheria FNI, băncile populare… Mă mir că n-au fost adăugate vămile, porturile şi toate celelalte locuri prin care s-au scurs bani. Pentru că nici băncile populare (care au fost bănci numai cu numele), nici FNI, nici Caritasul nu au avut şi nu au nici cea mai mică legătură cu BNR. Iar „droaia de bănci devalizate“ au fost, de fapt, cele şapte bănci care au intrat în faliment după ce BNR a descoperit încălcări grave ale normelor de prudenţă bancară şi le-a trimis în judecată.
Deseori, în dezbateri publice, în comentarii şi analize, Băncii Naţionale i se reproşează sau chiar i se aduc acuzaţii subliniate apăsat că n-a făcut sau n-a dres… tocmai ceea ce legea îi interzice să facă. E ciudat că cineva poate gândi că o instituţie de talia Băncii Naţionale şi-ar putea ordona activitatea după cum îi taie capul pe cei care o conduc! Sau după ce-i cer vocile din spaţiul public! Fără nicio abatere, obiectivele, direcţiile de acţiune, marja de iniţiativă şi limitele inovaţiei, ce reglementează BNR şi ce nu reglementează, ce supraveghează şi ce nu supraveghează – totul e stipulat în legi. Banca Naţională poate interveni în materie de creditare numai atât cât legea îi dă voie s-o facă.
Legea nu implică BNR în problematica sensibilă şi totodată complexă a contractelor de creditare şi, deci, în ecuaţia legăturilor bănci-clienţi din această perspectivă. Dacă legea ar fi dispus altfel – ceea ce nu este posibil, fiindcă atribuţiile Băncii Centrale şi protecţia clienţilor bancari sunt incompatibile – am fi fost fără îndoială martorii unui proces similar cu evoluţia lucrurilor în alte situaţii, când Băncii Naţionale i-au fost atribuite prin lege domenii noi de activitate. Un exemplu semnificativ: înfiinţarea Direcţiei de Stabilitate Financiară. Cu siguranţă, dacă legea i-ar fi conferit o astfel de atribuţie, la BNR s-ar fi dezvoltat un departament al legăturilor bănci-clienţi, încadrat cu specialişti în drept, în ştiinţe economice, în sociologie, în psihologie. Cum însă legea duce într-un alt cadru instituţional astfel de atribuţii, la ANPC, e cert că BNR nu are dreptul să cheltuiască fonduri, timp, resurse umane şi materiale în acest scop. Şi, totodată, n-are niciun drept să se amestece în soluţionarea unei probleme care nu se numără între atribuţiile sale.
În mod excepţional însă, sunt câteva aspecte privind relaţiile bănci-clienţi înscrise într-o lege care ordonează activitatea instituţiilor de credite şi din care se desprind atribuţii de supraveghere pentru banca centrală. Mă refer la Ordonanţa de Urgenţă 99/2006. Precizez că, potrivit acestei reglementări, băncile, instituţiile de credit în general „nu pot pretinde clientului dobânzi, comisioane ori alte costuri şi speze bancare dacă plata acestora nu e stipulată în contract“. Aici – şi numai aici – se impune şi este acceptată intervenţia BNR. Şi cum au fost bănci care au încălcat această prevedere, inspectorii BNR le-au descoperit, au făcut rapoarte, iar sancţiunile au fost dintre cele mai grele.
