Vineri, 25 ianuarie, deprecierea monedei noastre faţă de cea europeană atinsese un vârf care a produs emoţii în spaţiul public: 4,7648 lei pentru un euro. O tendinţă conturată încă de la începutul acestui an, ce a dat ocazia câtorva politicieni şi formatori de opinie să toarne gaz peste focul tot de ei aprins, susţinând că Banca Naţională în loc să fie preocupată de o intervenţie în sprijinul leului, a manipulat cursul. Dincolo de ciudăţenia acestei susţineri, o întrebare s-a impus şi se impune: de unde ştiu ei că BNR n-a intervenit?...
O serie de aspecte, legate de rolul BNR în piaţa valutară, merită să fie analizate: 1) despre intervenţiile care nu se fac la vedere, când este activată rezerva valutară, nicio bancă centrală din lume nu dă detalii; 2) celelalte tipuri de intervenţii, corelate cu nivelul adecvat al dobânzii de politică monetară şi cu rezervele minime obligatorii, au în vedere mai cu seamă dozajul optim al cantităţii de lei cu care operează băncile pentru a fi evitate atât surplusul, cât şi deficitul de lichiditate;
3) în acelaşi timp, BNR asigură raporturi corecte bănci-bănci şi bănci-clienţi pe piaţa valutară şi pe cea monetară şi pentru ca deprecierea leului să n-o ia razna. Şi iată că, în prima zi bancară de după acest vârf de depreciere, efectul de pendul s-a produs. Luni, 28 ianuarie, am văzut cum piaţa valutară şi-a schimbat tendinţa. Au fost patru zile bancare la rând de apreciere a monedei noastre, întrerupte de două zile (1 şi 4 februarie) de depreciere, după care marţi, 5 februarie, leul şi-a reluat aprecierea.
Ce a dat, de la începutul acestui an, tendinţa de depreciere? Cel dintâi şoc a fost determinat de însuşi… începutul de an. Numeroşi operatori s-au aruncat la deschideri tari în încercarea de a-şi surprinde concurenţii; şi au încercat să ocupe poziţii avantajoase. Apoi, treptat, piaţa a dobândit note distincte. A intervenit cererea sporită de valută din partea importatorilor de resurse energetice, impulsionată de OUG 114/2018. După care, euro a luat conducerea dansului. Zgomotul mediatic intern şi pierderea de teren de către moneda noastră pe marile pieţe internaţionale au făcut ca raportul între lei şi valută să nu mai fie optim. Balanţa s-a dezechilibrat şi leul a început să piardă teren şi pe piaţa internă, în timp ce valuta nu mai ajungea.
Sigur, cursul valutar îl stabileşte piaţa, ţinând seama de realităţile din acest moment: câtă valută e cerută, câtă valută e oferită la schimb contra lei. Ambii indicatori exprimă realitatea de zi cu zi. Alţi indicatori, cum ar fi deficitul balanţei comerciale şi cel al balanţei de plăţi sau rata inflaţiei au cauze cu acumulări pe termen lung, ce vin din urmă, dar care produc şi efecte pe termen scurt. Din toţi aceşti factori s-a întrupat vântul ce a suflat în pânzele deprecierii.
Cursul leu-euro e un film de lung metraj. Pe termen scurt însă, o săptămână, o lună, două, decisivă e confruntarea zilnică între cererea de valută acoperită cu lei şi oferta de valută susţinută de mişcările de euro, dolari şi alte monede. O critică realistă a filmului nu se poate opri la un singur episod, dintr-o lună ori alta, pentru a trage concluzii care să fie valabile un an întreg. Or, toată agitaţia din aceste zile de început de an, produsă în jurul cursului de schimb, scoate în faţă concluzii care vor fi confirmate ori infirmate de secvenţele următoare.
Semnificativ este faptul că, pe piaţa valutară, Banca Naţională dispune de încă un activ de forţă! – încrederea! Un activ de primă importanţă pentru cine o poate proba şi o poate impune. Iar Banca Naţională a României se bazează în bună măsură, în intervenţiile sale pe piaţa valutară, şi pe încrederea dovedită. Cum şi-a câştigat-o? În timp, desigur. Nu-i de-ajuns că, prin statut, BNR are baza legală să apere leul. Important este că are capacitatea s-o facă şi că intervine eficient. Are, în primul rând, o rezervă importantă de valută, agonisită printr-o politică raţională. A cumpărat un timp dolari, apoi euro, dar şi alte valute, a emis în schimb lei, pe care i-a absorbit în împrejurările în care economia nu reuşea să-i absoarbă în afaceri şi investiţii. Investitorii vin aici cu euro, cu dolari, cu lire sterline, îi schimbă în lei, cumpără titluri de stat, fac investiţii de portofoliu în piaţa românească, iar când ei cred că este cazul să se retragă adună leii, îi schimbă în valută şi pleacă în altă parte. Piaţa noastră românească însă poate să asigure repatrierea capitalului. Acesta este un lucru bun, pentru că dacă n-ar avea această posibilitate, investitorii n-ar veni în România. Faptul că vin, că pleacă şi că pot să plece, adică să li se schimbe lei cu valută, reprezintă o notă bună, un semnal pozitiv pentru investitorii străini. Iar faptul că oricând pot să plece este încurajator.
