Săptămâna trecută, în conferinţa de presă, guvernatorul Isărescu a prezentat raportul asupra inflaţiei. Raport prin care de mulţi ani - trimestru de trimestru, fie că piaţa de consum e calmă ori agitată - BNR face analiza detaliată a fenomenelor şi întâmplărilor legate de dinamica preţurilor. Din ianuarie 2021, când România a intrat în cel de-al şaselea ciclu inflaţionist de după 1989, diferite tipuri de turbulenţe globale, cuplate cu tensiuni locale, provoacă dezordine în sistemul intern al preţurilor. Şi tot de atunci, neîntrerupt, cotele interesului autorităţilor, experţilor, mass-media şi al publicului - pentru ediţiile succesive ale acestor analize - sunt în creştere.A
arent paradoxal, acest interes continuă să crească… în loc să scadă, cum ar fi de aşteptat, ca răspuns la influenţa schimbărilor din decembrie 2022. Pentru că atunci, la sfârşitul anului cu vârful cel mai înalt al creşterii preţurilor, inflaţia a fost răpusă. Iar ştafeta a fost preluată de o altă fază, încă în desfăşurare, cu rate anualizate ale dezordinii preţurilor care mai urcă încă… dar într-un ritm din ce în ce mai lent. Deci, dezinflaţie! În realitate însă nu e niciun paradox aici. Fiindcă această fază mai lentă toacă în continuare nervi şi bani.
Întreaga lume - acolo unde dezinflaţia a înlocuit inflaţia - s-a convins cât de capricioasă este această fază. Şi cât de oscilante pot fi ratele anualizate ale dinamicii preţurilor în multe locuri, cum aceste rate coboară câteva luni fluturând iluzia dezinflaţiei, apoi urcă alte câteva luni ameninţând cu întoarcerea inflaţiei, pe urmă iar coboară ocupând locuri în anticamera deflaţiei, mai apropiate sau mai depărtate de linia zero.
Ce va fi în timpul de o luna şi jumătate care a mai rămas până la sfârşitul anului? Ce curs va avea dinamica preţurilor în anul viitor? Sunt întrebări care frământă lumea, Uniunea Europeană si întreaga noastră societate. Iar dialogul cu presa, în timpul conferinţei, a adus nu doar răspunsuri edificatoare, ci şi clarificări care să destrame umbrele sau confuziile ce dăinuie încă în opinia publică şi produc dificultăţi în înţelegerea corectă a unor fenomene cum sunt inflaţia, dezinflaţia, deflaţia, ori a procesului pe care îl numim în general dezordinea preţurilor. Şi care cuprinde, laolaltă, toate aceste fenomene, fiecare exprimând o fază distinctă a devierii preţurilor de consum, fie în sus, fie în jos, în raport cu cu o linie strategică stabilită la 2,0 la sută de SUA şi Uniunea Europeană, la 2,0 plus/minus un punct procentual în Cehia, la 2,5 plus/minus un punct procentual în România şi Polonia şi la 3,0 plus/minus un punct procentual în Ungaria. Întrebat ce va fi în România, dacă „preţurile vor exploda până la sfârşitul anului”, guvernatorul a subliniat: „Vă plac cuvintele tari!”… Şi a adăugat că rata de creştere nu va atinge 5,00 la sută. Da, factorii care au ajutat la cursivitatea dezinflaţiei nu mai au acum putere să susţină ritmul din timpul verii, dar în 2025 ratele vor reveni în linia indicată de strategia de ţintire a mişcării preţurilor.
Explicaţia guvernatorului a fost pe larg recirculată de posturile TV şi de radio, de ziare şi de bloguri. Ca şi sublinierea că vom avea nevoie de o „dietă” care să susţină eforturile de consolidare fiscală. Această opinie - căci guvernatorul a exprimat doar un punct de vedere - a fost înţeleasă şi ca un îndemn la… austeritate. Dezbaterile din mass-media, multe în contradictoriu, au pus în lumină adevăratul sens dat acestui cuvânt. Şi anume, acela de „ajustare a politicilor financiare, de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile.” Ceea ce ar însemna „o dietă bine gândită, sănătoasă, care să ajute ţara să-şi regăsească echilibrul”. Condiţia fiind racordarea salariilor cu productivitatea prin asigurarea unui dozaj optim.
Desigur, această condiţie mai impune încă un termen în formulă. Acela de competitivitate. Un termen de stringentă actualitate însoţit de două importante mesaje. Unul adresat investitorilor internaţionali, tot mai derutaţi în această perioadă de criză globală, şi din acest motiv din ce în ce mai atenţi la recomandările agenţiilor de rating. Iar altul întregii noastre societăţi, căreia să i se dea şansa să-şi confrunte propriile convingeri, propriile îndoieli, propriile confuzii cu o fotografie neretuşată a vieţii noastre economice. Acest mesaj va trezi ecouri şi va fi urmat numai în măsura în care societatea va fi ajutată să înţeleagă datele, indicatorii care contează atât pentru pieţele de producţie şi de consum, cât şi pentru pieţele financiare. Şi în care se vede limpede cum deficitele din economia noastră - ce rup creşterea PIB-ului de standardul de viaţă - sunt cele mai mari din UE. Şi cum aceste deficite, în loc să scadă se tot umflă, nu mai încape nicio îndoială că pe acest plan se impun îndreptări radicale.
Este un mare păcat ca într-o ţară cu potenţialul nostru, a şasea din Uniunea Europeană socotind numărul de locuitori, să avem cele mai mari deficite nu doar când numărăm spitalele moderne, şcolile competitive, drumurile, ci şi când analizăm bugetul ţării, balanţa de importuri şi exporturi ori balanţa plăţilor externe. Şi să auzim continuu aceeaşi întrebare: de ce noi, când ne împrumutăm pe pieţele internaţionale, ca să acoperim cu valută străină deficitele înregistrate, suntem taxaţi cu dobânzi mai mari decât alte ţări din zona noastră? Fără să vadă, cei ce adresează astfel de întrebări, că ţările spre care privesc cu invidie au surplusuri acolo unde noi avem deficite.
