Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia: otravă sau medicament (2)

Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia: otravă sau medicament (2)

Autor: Adrian Vasilescu

29.06.2018, 00:04 138

Dezbaterea de joi a Ziarului Financiar, cu participarea unor companii selecţionate dintre „cei mai mari jucători din economie în 2018”, a mizat pe o temă cardinală: „Care sunt motoarele de creştere în următorii ani şi cum pot fi turate la maxim”. Într-un top al acestor generatori de creştere – care ne-ar putea aduce într-un viitor apropiat bunăstarea râvnită – unul dintre locurile din faţă este ocupat de stabilizarea inflaţiei în jurul unei rate anuale de 2 la sută. Pentru că: 1) o inflaţie în jur de 2 la sută pe 12 luni, nici mai mare, nici mai mică, acţionează ca medicament; 2) ajustarea inflaţiei la acest nivel contribuie activ (prin anihilarea efectelor nocive) la stimularea creşterii economice şi, totodată, la îmbunătăţirea standardului de viaţă la nivelul întregii societăţi.

Cu atât mai mult, în aceste condiţii, fenomenul inflaţionist din societatea românească are nevoie stringentă de analize detaliate. Pentru a-i fi bine cunoscute, sub toate aspectele, dimensiunile, specificul, cauzele. Mai ales că seria şocurilor induse preţurilor în perioada octombrie 2017 – mai 2018 (pentru iunie încă n-au venit datele) ne-a convins şi mai mult că lupta cu inflaţia a fost şi rămâne grea. Îndeosebi fiindcă tratamentele ce pot fi aplicate au atât de multe contraindicaţii încât, de nenumărate ori, inflaţia e împinsă să acţioneze ca otravă şi nu ca medicament. Aşa cum s-a întâmplat încă din zorii noii istorii a ţării, imediat după decembrie 1989, motivul fiind întârzierea cu trei trimestre a unui tratament ce s-ar fi impus să fie aplicat în ianuarie 1990 şi nicidecum abia la 1 noiembrie în acelaşi an.

Voi nota că înainte de 1990, timp de mulţi ani, inflaţia a făcut acumulări masive în România, fiind încurajată de neputinţele unui sistem economic lipsit de eficienţă. Deşi preţurile erau ţinute în loc... prin plan, penuria de bunuri şi de servicii a făcut ca pe ambele pieţe – atât cea planificată, cât şi cea „neagră” sau “gri” - să circule mai mulţi bani decât mărfuri, presiunea inflaţionistă crescând astfel neîncetat. Şi chiar dacă statisticile n-au surprins fenomenul, preţurile au sărit în aer, iar leul şi-a pierdut valoarea. Mercurialele au golit pieţele, în magazine s-au înmulţit cozile, în timp ce măsurile administrative de stabilizare artificială a preţurilor au condus la expansiunea pieţei “negre” şi implicit la o inflaţie galopantă. 

Efectul acestei inflaţii originale a fost că populaţia României a intrat în anul 1990 având în buzunare 300 de miliarde de lei. O sumă imensă. Aceşti bani rămăseseră necheltuiţi din cauză că în anii 1980 oamenii nu aveau ce să cumpere: fie că unele produse erau raţionalizate, fie că mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Din această cauză, încă la începutul anului 1990 şi nu mai târziu, prima cerinţă ar fi fost absorbirea acestui surplus de masă monetară. Din nefericire însă, în loc să fi fost absorbiţi banii în plus, noi cantităţi de bani au fost aruncate pe piaţă, prin creşteri salariale, prime şi retrocedarea părţilor sociale. În timp ce producţia a scăzut. Oferta, în prima parte a anului în 1990, nu acoperea nici pe departe cererea de consum stimulată cu bani în plus. Totodată, ţara era încă prea departe de un adevăr al preţurilor. Am plătit scump situarea sub preţurile internaţionale. 

În condiţiile în care începând din 1990 au intervenit libertăţile vamale excesive... „turiştii comerciali” au golit rafturile magazinelor – şi aşa nu prea pline – şi au cărat numeroase mărfuri peste graniţă. Ce au „exportat”? Aţă, farfurii, pahare, obiecte de inox, mobilă, carne, salam de Sibiu, benzină, caiete etc. etc., produse care erau ieftine la noi şi scumpe în Turcia sau în ţări din jur. Le cumpărau cu lei şi le vindeau pe dolari. Iar preţurile, deşi planificarea căzuse, erau ţinute în loc de o lungă obişnuinţă. În toamna lui 1990, când s-au liberalizat oficial preţurile şi a izbucnit inflaţia… fenomenul s-a derulat multă vreme în contratimp cu dinamica economică. Aşa că preţurile, liberalizate parţial, n-au corectat dezvoltarea, ci au jucat doar rolul de aspirator: au adunat de pe piaţă banii pentru care nu exista ofertă. A fost nevoie de ani şi ani de corecţii de preţuri, de liberalizări treptate, de integrare a mişcării preţurilor în procesul activ de macrostabilizare ca să fie calmată inflaţia.

AFACERI DE LA ZERO