Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR. Insolvenţa: atenţie la măsură

Adrian Vasilescu, BNR. Insolvenţa: atenţie la măsură

Autor: Adrian Vasilescu

26.09.2018, 00:06 1222

Companiile, ca şi oamenii, se nasc şi mor. Ori de câte ori pronunţăm cuvântul competiţie, asociat econo­miei, avem în vedere un proces complex, desfăşurat între două mari borne de hotar. Prima indicând momentul în care o companie se naşte: intră deci în piaţă şi se aruncă în apele învolburate ale unuia dintre cele două mari oceane concurenţiale, cel roşu, în care a curs şi curge mult sânge,  ori cel albastru, al deschizătorilor de drumuri noi, de nişe încă prea puţin sau deloc explorate. A doua bornă indicând – pentru companiile care au pierdut deja competiţia, fiind definitiv înfrânte – momentul falimentului. Dar între cele două borne, intrarea şi ieşirea din piaţă, procesul restructurării  are un rol de cea mai mare însemnătate.

Atenţie, deci, la măsură. Iată o cerinţă fundamentală în cazul insolvenţei. Pentru că, dacă redresarea unei companii e posibilă prin restructurare, falimentul trebuie să fie evitat. Numai când redresarea e imposibilă, când restructurarea a eşuat, numai atunci falimentul devine iminent.

Este normal, chiar natural  aş spune, să avem un set de rânduieli care să pună moartea unei companii într-o ecuaţie economico-socială firească, în aşa fel încât nici creditorii să nu fie înşelaţi, nici debitorul insolvent să nu capoteze înainte ca toate posibilităţile de redresare să fi fost epuizate. O lege care să reglementeze corect comportamentul companiilor, în caz de insolvenţă, are o însemnătate cardinală. O lege care să fie structurată în concordanţă cu bunele practici juridice din Uniunea Europeană.

Cum spuneam, companiile – ca şi oamenii – se nasc şi mor. Dar ca şi oamenii, când se îmbolnăvesc, au dreptul la consultaţii medicale, la medicamente, la tratament specializat şi performant. Şi astfel, restructurarea e menită să repună pe rolul vieţii economice un mare număr de companii ajunse în stare de dezechilibru financiar fie în cursul procesului prevenirii insolvenţei, fie în cadrul procedurii insolvenţei, falimentul intervenind numai atunci când vindecarea nu mai e posibilă.

Importantă, aşadar, e salvarea prin restructurare. Insolvenţa, fie prezumată, fie iminentă, fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, constituind un proces complex şi îndelungat. Dar actul întâi al insolvenţei, ca şi actul doi, trebuie să fie dedicate reorganizării activităţii debitorului aflat în încetare de plăţi. Abia actul trei, al falimentului, va legifera ieşirea din piaţă… numai dacă în primele două acte starea de insolvenţă nu este eradicată. Iată, deci, esenţa procesului: salvarea capitalului şi a locurilor de muncă prin restructurarea companiilor bolnave.

Fără îndoială, o bună lege a insolvenţei nu poate lăsa la voia întâmplării procesul restructurării. În primul rând, acest proces nu poate să dispună de un timp fără limite. Pentru toate fazele restructurării este normal să fie stabilite limite de timp. Debitorul, bunăoară, poate propune un plan de reorganizare; într-un timp dat; administratorul judiciar trebuie să aibă şi el la dispoziţie un timp de acţiune de la data desemnării lui; creditorii, de asemenea, nu pot avea un timp nelimitat de la data publicării tabelului definitiv de creanţe. La cererea oricărei părţi interesate sau a administratorului judiciar, judecătorul-sindic, dacă sunt invocate motive temeinice, poate prelungi termenele de depunere a planului de restructurare, dar nu până la calendele greceşti. Iar executarea planului de restructurare nu va depăşi o măsură rezonabilă. În mod excepţional, dacă intervine modificarea planului de reorganizare sau se impune prelungirea lui motivată, pot interveni amânări. Fără a depăşi măsura.

După decembrie ’89, economia de piaţă liberă avea să fie consfinţită în Constituţie. Dar mulţi ani, după acest moment, în privinţa insolvenţei şi a falimentului societatea românească a manifestat o ostilitate ce nu era tocmai greu de înţeles. Trecuse prea mult timp de îndoctrinare ideologică pentru ca populaţia în ansamblu, politicienii, elitele culturale cu deosebire să înţeleagă esenţa acestei instituţii şi să-o accepte. Vechile mentalităţi, vechile practici erau puternic înşurubate în gândirea întregii societăţi. Şi în doctrina juridică.

Am văzut cum este ignorat însuşi adevărul potrivit căruia falimentele devin un pericol nu doar economic, dar şi social atunci când depăşesc „rata naturală“.  Veţi spune, poate, că în materia falimentului nu există o rată naturală, ca în cazul şomajului. Dar dacă legea n-o prevede – şi nici nu ar avea cum s-o prevadă – nu înseamnă că nu există. Falimentul însuşi, dincolo de substanţa lui juridică, e un proces natural. Un proces inevitabil de asanare a vieţii economice. Dacă însă, în economia unei ţări ori a oricărei comunităţi, companiile care îşi încheie ciclul de viaţă şi se sting ajung să depăşească, la un moment dat, numărul celor care vin să le ia locul, atunci se impune integrarea problematicii falimentului într-un proces complex de măsuri pentru îndreptarea grabnică a lucrurilor. Pentru că, dacă falimentele depăşesc rata naturală, inevitabil produc suferinţe mari societăţii în general şi economiei în special.

 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO