Inflaţia s-a întors în octombrie anul trecut... după aproape doi ani de dezinflaţie! Nu numai în România! S-a întors în America, după ce în septembrie Fed văzuse ratele preţurilor de consum coborând către cota optimă de 2,0 la sută, impunând inversarea tendinţei de relaxare a politicii monetare. S-a întors în Marea Britanie, după ce în septembrie Banca Angliei tocmai sărbătorise coborârea inflaţiei sub cota de 2,0 la sută, determinând şi aici schimbarea planurilor de relaxare. Şi s-a întors în mai toată Uniunea Europeană, înşelând aşteptările ca ea să cedeze în toamna anului trecut, ceea ce a făcut ca deciziile de reducere a dobânzilor de politică monetară să fie amânate.
Şefa BCE, Christine Lagarde, vede totuşi inflaţia „evoluând în grafic“, într-un mediu dificil însă, sperând să ocupe aliniamentul strategic de 2,0 la sută... în cursul acestui an. Deocamdată - până în 26 februarie, când Oficiul de Statistică al UE va publica rezultatele din ianuarie - ştim că în 16 state membre inflaţia s-a întors în octombrie şi a crescut până în decembrie inclusiv. Iar în alte 6 state, deşi inflaţia a cedat - nesemnificativ - fie în noiembrie, fie în decembrie, ratele anualizate au fost ridicate în toate cele trei luni. Cu o remarcă pentru România, care în acele trei luni de întoarcere a inflaţiei a urcat doar cu 0,7 puncte procentuale, la fel cu Finlanda, Italia şi Slovacia, în timp ce alte 12 ţări - între care Germania, Spania, Suedia, Irlanda - au înregistrat creşteri ale ratelor inflaţiei între 0,8 şi 2,0 puncte procentuale.
În patrulaterul Cehia-Polonia-Ungaria-România, regiune a Uniunii Europene cu indicatori economici comparabili, am fost cei dintâi care am închis conturile cu inflaţia, în noiembrie 2022. O inflaţie care a atins cote mai joase decât ale celorlalte trei ţări. Iar din decembrie 2022 şi până în septembrie 2024 ne-am înscris pe itinerariul unei dezinflaţii robuste. Dacă, timp de câteva luni, cifrele care au exprimat ratele creşterii preţurilor din România au fost cele mai mari din Uniunea Europeană... nu înseamnă că am fost campionii inflaţiei. Pentru că România nu era în inflaţie, ci în dezinflaţie - proces care reprezenta parcursul cel bun - în timp ce alte 15 ţări alunecaseră în anticamera deflaţiei, unele cu rate în jur de zero la sută.
Întrebarea cardinală, în actualul context, este legată de ieşirea din acest ciclu inflaţionist scurt şi de reluarea reducerii dobânzilor de politică monetară. Luni, la conferinţa de presă de la BNR, guvernatorul Isărescu a fost provocat să facă o predicţie. Cerându-i-se un comentariu la previziunile analiştilor, care văd că, în vară, se va trece la reducerea dobânzilor, a răspuns: „Aşa văd şi eu...dar nu e timpul să discutăm acum acest subiect!...
Desigur, doar cursul inflaţiei ne va spune când va fi timpul! Tema s-a aflat pe masa CA al BNR în şedinţa de politică monetară de vineri, care a analizat şi raportul asupra inflaţiei din octombrie până în decembrie 2024. Rezultatele analizei au fost prezentate luni de guvernator, în conferinţa de presă, în care au fost făcute şi ample referiri la inflaţia din ianuarie curent. Plus prognoza inflaţiei pentru anul în curs şi pentru cel viitor.
Prognoza BNR se întemeiază pe datele economice din prezent. De la rata din decembrie 2024, de 5,1 la sută, dezinflaţia a intrat pe un parcurs de doi ani, cu rate anualizate de 3,8 pentru decembrie 2025 şi de 3,1 pentru decembrie 2026. Un parcurs ce va fi asigurat cu o politică monetară care funcţionează bine, pregătită - cum a subliniat guvernatorul - „să dea jos inflaţia fără să provoace recesiune... chiar dacă creşterea economică va continua să fie înceată“. Adăugând că „Banca Naţională mizează pe două obiective de bază - stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară - în condiţiile în care am rămas fideli ancorării de cursul de schimb“.
E cert, în ianuarie a început coborârea de pe vârful inflaţionist din decembrie, dar dezinflaţia dă semne că se va mişca încet. Mai cu seamă că unul dintre motoarele inflaţiei din toamna anului trecut a fost deficitul bugetar de aproape 9 la sută. Deşi, în acest an, dezinflaţia va da contur valorii reale a unui deficit ceva mai mic, de 7 la sută, se va impune ca ambele obiective mari ale Băncii Naţionale - stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară - să se conjuge şi să se potenţeze reciproc. Pentru a susţine inclusiv dieta bugetară.
Şi mai e ceva: să nu fie uitată lecţia primului an din actualul ciclu inflaţionist. În 2021, atât Fed, cât şi Banca Centrală Europeană, s-au despărţit greu de dobânzile coborâte până la zero şi de inflaţia apropiată de zero. Banii ieftini, obţinuţi din relaxare monetară, erau tentanţi. Dar au fost o capcană.
Să nu uităm! Marea Recesiune din 2008-2009, şi criza datoriilor suverane ce i-a urmat, a amintit de laureatul Nobel Milton Friedman şi de profeţia că moneda euro va înceta să mai existe încă în timpul vieţii lui. Friedman a murit în 2006 iar euro este încă în vigoare. Această performanţă este datorată în mare măsură lui Mario Draghi, care a intervenit într-atât de categoric încât a schimbat radical politica monetară a Uniunii Europene. A fost deschisă o nouă eră: a dobânzilor spre zero sau chiar sub zero şi a banilor ieftini.
Zona euro, înainte de a ieşi din criza ce izbucnise în toamna 2008, intrase într-o încurcătură aproape la fel de complicată. O furtună financiară s-a abătut deasupra Europei. Datoriile suverane uriaşe ale statelor din sud, între care Italia, Spania, Portugalia, Grecia, cărora li se alipise Irlanda, ameninţau existenţa monedei unice şi, mai mult, puneau în pericol coeziunea Uniunii Monetare. Mario Draghi, atunci preşedinte al BCE, a anunţat un plan de salvare în care banii ieftini au jucat un rol fundamental. Ziarele scriau că Draghi a folosit „magia cuvintelor“ pentru a face să scadă preţurile, să grăbească revenirea economică şi să sprijine gospodăriile populaţiei cu venituri mici.
Dobânzile aduse la zero au împins însă preţurile… în deflaţie! Analiştii economici care susţineau măsurile lui Draghi au recunoscut că deflaţia este mai periculoasă decât o inflaţie galopantă. În general! În particular însă, au argumentat ei, în împrejurările concrete din zona euro de după 2012, „deflaţia acţiona ca un medicament“. Draghi însuşi a explicat că „deflaţia este binevenită pentru ţările de la periferia zonei euro, pentru că ajută economiile lor să iasă din criză“. Subliniind că nu e o „deflaţie clasică“, ci mai degrabă un proces ce seamănă cu o dezinflaţie, care a împins în sus consumul, turismul şi competitivitatea.
În septembrie 2024, numeroase state membre ale UE erau în anticamera deflaţiei! Cu rate ajunse pâna la 0,0 la sută, ca Irlanda, sau până la 0,7 la sută ca Italia, ori cu rate în jur de 1,0 la sută ca Finlanda. Vreo 15 în total. Şocul inflaţionist din octombrie - decembrie le-a făcut un bine. Celor mai multe! Cum e Franţa, care a urcat la 1,8 la sută, sau cum e Slovenia, care a urcat la 2,0 la sută.
Iată o mare problemă! O problemă a Uniunii Europene. Sustenabilitatea ratelor inflaţiei. Care aminteşte că deflaţia care acţionează ca medicament - ca să trateze inflaţia bunăoară - devine extrem de periculoasă dacă i se deschid coridoare în care să fie lăsată să circule prea mult timp.
