Au trecut, din octombrie 1990, douăzeci şi şase de ani şi aproape cinci luni. Tot acest timp s-a dovedit a fi o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, dar cu deosebire pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul.
Timp de 24 de ani şi două luni, din toamna lui 1990 până în 2014, populaţia României a pierdut bani mulţi la ruleta preţurilor. Înainte, deci, de a învăţa ce este inflaţia i-a simţit gustul amar. Sărăcia s-a extins.
De mai bine de doi ani, cu deosebire în 2015 şi 2016, preţurile nu doar că n-au mai crescut, dar chiar au scăzut. Inflaţia a devenit negativă. O nouă lecţie practică: bani mai mulţi în buzunare, consum în creştere.
În anii ’90, ţara era încă prea departe de un adevăr al preţurilor. Mai întâi am măsurat inflaţia cu trei cifre: în ’91, în 92 şi în 93. Pe urmă, cu două cifre: în ’94, în ’95 şi în ’96. În ’97, am revenit la inflaţia cu trei cifre. Din nou am avut inflaţie cu două cifre, în ’98 şi ’99. Abia în anul 2000 a început procesul de dezinflaţie. Iar din 2004 a început inflaţia cu o singură cifră.
Multă vreme, inflaţia a fost o opţiune. Fiindcă alternativa (extensia ofertei de mărfuri şi servicii până la nivelul cererii de consum acoperite cu banii aflaţi în circulaţie) era imposibilă. Aşa că Guvernul a ales o variantă a disperării. A fost pus în priză aspiratorul pe care teoria economică îl cunoaşte sub numele de inflaţie, cu scopul limpede de a absorbi din piaţă surplusul de bani ai populaţiei şi de bani publici. Surplus nu faţă de nevoi, ci faţă de raportul bani-mărfuri.
Inflaţia persistentă a viciat comportamentul economic; prin urmare, finalitatea muncii în societatea românească a continuat să fie firavă. Adevărul este că ruleta preţurilor, care pornise să se învârtească repede, tot mai repede, începând de la 1 noiembrie 1990, s-a dovedit a fi necruţătoare. Cea mai mare parte a populaţiei a pierdut mulţi banii. Economisirile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului scădea de la o zi la alta. Mărfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, milioane de oameni aveau de suferit.
Din 2000 însă, treptat, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. Apoi, dezinflaţia s-a consolidat. Până în 2008, când am suportat încă un val de inflaţie. Efectul crizei. Şi al umflării TVA în iulie 2010.
Mulţi au spus: e bine aşa! Fiindcă dăinuia, atunci, în cercurile unor oameni de afaceri şi ale unor economişti, concepţia că ar putea fi determinată grăbirea creşterii economice prin forţarea unor deficite bugetare mari şi a unui plus de inflaţie.
Fals! Un deficit mai mare ar fi putut să conducă într-adevăr la o creştere economică mai mare. Numai că deficitul nu putea fi mai mare decât se putea împrumuta ţara. Iar capacitatea României de a se împrumuta, în acele vremuri dificile, de criză, era limitată. Rămânea inflaţia.
Dar inflaţia mare afişa o iluzie şi atât: un PIB nominal. Mai exact o sumă. PIB-ul real însă nu are cum să fie împins în sus de preţuri care urcă şi ele, ci numai şi numai de o creştere sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. E adevărat, multe companii – îndeosebi cu capital de stat, dar şi dintre cele cu capital privat – s-au obişnuit „să se refugieze” în inflaţie, armă pe care au învăţat s-o mânuiască bine. În acest fel au reuşit să treacă târâş-grăbiş peste obstacolele ridicate în calea lor de criză. Un timp. Apoi s-au prăbuşit.
Treptat, începând din 2011, când au scăpat de recesiune, inflaţia însăşi a dobândit "viaţa ei proprie", fapt ce i-a permis să-şi consolideze o evoluţie calmă de durată. Din 2013-2014, populaţia nu mai pierde banii la ruleta inflaţiei, fapt ce se reflectă în creşterea consumului… Şi în viteza de creştere a PIB-ului, acum cea mai mare din Uniunea Europeană. Un pas care îl aşteaptă pe următorul: un PIB substanţial, fără care visul bunăstării nu se va împlini.
