Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Legea dării în plată se reîntoarce în Parlament (II)

Adrian Vasilescu, BNR: Legea dării în plată se reîntoarce în Parlament (II)

Autor: Adrian Vasilescu

22.11.2019, 00:07 476
Curtea Constituţională, în 2016, a consfinţit: impreviziunea nu se prezumă.  Iată însă că Parlamentul, după câţiva ani, a revenit cu o nouă încercare de a prezuma... impreviziunea.

După o lungă dezbatere a acestei legi - începută în primăvara lui 2015, fără să se fi încheiat, antrenând în aprinse dispute parlamentari, partide politice, specialişti bancari, jurişti, economişti, sociologi, psihologi, jurnalişti - Parlamentul a repus pe tapet un tablou al nepotrivirilor între cadrul juridic al dării în plată şi texte ale altor acte normative din legislaţia românească, îndeosebi din Codul civil. Dacă „darea în plată“ - sintagma dezvoltată pe larg în substanţa legii care, în aceste zile, a revenit pe agenda publică - ar avea drept coloană vitală scopul social, fără îndoială că ar merita să fie apărată şi susţinută până în cele mai mici detalii. Pentru că de o lege de protejare a celor aflaţi în necaz (a celor care nu pot şi nu care nu vor să plătească) e absolută nevoie. şi, fără îndoială, în 2016, când instanţele de judecată ce au admis plângerile băncilor şi au trimis legea dării în plată la Curtea Constituţională, n-au făcut-o cu scopul de a-i fi verificată oportunitatea. Ci numai şi numai pentru a-i fi examinată  legalitatea.

Au ajuns, atunci, la această înaltă curte, în jur de 500 de dosare. Ce a decis CCR? Dincolo de câteva modificări mici, dar importante, între care eliminarea oricăror legături cu preţurile locuinţelor, a intervenit o modificare de fond. Întreaga problematică a devenit astfel subordonată principiului impreviziunii, inovaţie operată în Noul Cod Civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Important este însă faptul că, începând cu Noul Cod Civil, legislaţia românească reglementează impreviziunea. şi aici e cheia deciziei CCR din 2016: aceea că în toate cazurile, absolut în toate, starea de impreviziune trebuie să fie validată de instanţele judecătoreşti.

Aşadar, ceea ce era firesc să se întâmple s-a întâmplat. Principiul pe care instanţele urma să-l aibă în vedere este acela că, în fiecare situaţie în parte, contractul va fi adaptat ori va înceta, după caz, numai pentru cei care nu pot să plătească. Nu şi pentru cei care nu vor. Mai ales că, în esenţa legii, sintagma „bunuri imobile“ nu se mai rezumă la case, de fapt la „casa familiei“, cum era în prima formă a proiectului de lege, ci s-a extins la case de vacanţă sau la investiţii şi la terenuri.

În 2016, cum am amintit deja, Curtea a eliminat referirea la „devalorizarea bunurilor imobile“. Nu mă hazardez să speculez ce au gândit judecătorii Curţii Constituţionale şi cum au argumentat, din punct de vedere juridic, decizia pe care au votat-o în unanimitate: să scoată din joc preţul locuinţelor. Ştiu însă cât de mari ar fi fost dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat instanţele judecătoreşti pentru a analiza cazurile de devalorizare a bunurilor imobile din perspectiva cerinţelor Codului civil privind starea de impreviziune. Pentru că într-o ţara în care, din toamna lui 1990 încă, preţurile caselor s-au mişcat într-o continuă dezordine, cum să dovedeşti că devalorizarea lor nu putea fi prevăzută? Şi totuşi, nu în acest aspect găsim esenţa deciziei CCR din 2016, ci în acea trimitere la noul Cod civil care consfinţeşte că impreviziunea trebuie să fie validată de instanţele judecătoreşti.

Impreviziunea, aşadar, care va trebui să fie constatată de o instanţă judecătorească, este cuvântul-cheie menit să-i deschidă legii „dării în plată“ uşa dincolo de care, în viaţa socială de zi cu zi, îşi va găsi aplicare. În împrejurări noi, desigur. Şi îndeplinind condiţii noi. Dacă, prin decizia Curţii, constatarea impreviziunii nu ar fi revenit instanţelor judecătoreşti, lucrurile ar fi fost rău de tot încurcate. Numai că nu avea cum să nu fie luat în calcul, între riscurile izvorând din contractul de credite, tocmai acela ce conferea instituţiei dării în plată rolul de instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi. Ce vor fi gândit cei care plătesc „la zi“? Mă refer la cei care, datorită statutului lor social obţinut prin muncă, şi-au cumpărat cu credit, o locuinţă de la „piaţa caselor“, fără să repete experienţa părinţiilor lor, care au plecat de la lingură şi au aşteptat zeci de ani până să-şi vadă gata „casa familiei“. Nu cumva, ca efect al hazardului moral, ar simţi o amară dezamăgire? şi nu cumva riscul moral s-ar extinde la toţi cei ce au un credit de achitat majoritatea, fiind bun-platnici?

Şi iată că, după câţiva ani, Parlamentul a revenit cu o lege prin care a vrut să reintroducă, în legea dării în plată, ceea ce CCR a scos în 2016. N-a mers. Curtea a rămas în limitele Constituţiei. A consfinţit obligaţia instanţelor judecătoreşti să cântărească două realităţi de maximă însemnătate. Pe un taler al cântarului să fie regula: „părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit oneroasă“. Pe celălalt taler vin excepţiile care întăresc regula: mai întâi impreviziunea. Iar verdictul instanţei - adaptarea contractului ori încetarea contractului - nu poate fi prezumat. E nevoie de o analiză aprofundată şi de o judecată dreaptă.

AFACERI DE LA ZERO