În zorii anilor ’60, în America, unui renumit profesor de economie, Paul A. Samuelson, colaborator apropiat al preşedintelui Kennedy, i s-a cerut să răspundă la o întrebare grea: „Care este cea mai importantă problemă economică cu care se vor confrunta Statele Unite în următoarele decenii?”... Răspuns răspicat: „Pericolul inflaţiei”. Şi a adăugat: „Inflaţia este în sine o problemă. Dar temerile legitime şi isterice faţă de inflaţie par să devină ele însele o problemă. Pe scurt, mă tem de inflaţie. Dar mă tem şi de teama de inflaţie”...
Pretutindeni, în lume, mişcarea preţurilor – a celor de consum, desigur – dă măsura inflaţiei. Dacă inflaţia se zburleşte prea tare, timp îndelungat, blochează drumul spre bunăstare. Nicio ţară nu poate să ajungă la un standard ridicat de viaţă economică atâta vreme cât se agită preţurile. Iată de ce, nu doar în Statele Unite, ci în toată lumea, frica de inflaţie e devansată de frica de… frica de inflaţie.
Din ’90, de când inflaţia s-a tot strecurat neîncetat în viaţa noastră, azi scumpindu-se o marfă, mâine alta şi tot aşa, până când întregul sistem de preţuri a luat-o razna, teama de… teama de inflaţie a tot crescut. Mai ales că inflaţia a căpătat înfăţişarea unui balaur periculos. A unui balaur perfid, care avea trei capete la începutul anilor ’90 şi mânca cu trei guri. De atunci şi până astăzi, această înfăţişare fioroasă a suferit schimbări radicale. Şi asta pentru că, în realitate, balaurului i-au fost tăiate două capete, dar a rămas cu unu. În sensul concret că de la inflaţie cu trei cifre (300 la sută în 1993 şi 195 la sută în 1998) am ajuns la o inflaţie cu două cifre (între 40 şi 50 la sută), iar din 2004 la inflaţia cu o singură cifră. În jur de 9 la sută. Dar preţurile creşteau în continuare la cote înalte şi după 2003, uneori la cele mai înalte cote din Uniunea Europeană. Creşteau mai mult decât ne doream, mai mult decât se aşteptau autorităţile statului, turnând gaz peste focul fricii de frica de inflaţie.
Din 2004, an de an, până la jumătatea lui 2007, creşterea preţurilor a fost într-un proces neîntrerupt de încetinire. Societatea românească se obişnuise cu dezinflaţia. Şi iată că, dintr-o dată, filmul s-a rupt. În 2007, preţurile au ieşit din ritmul cu care eram obişnuiţi. Mişcarea lor a devenit ceva mai alertă. Cuvântul turbulenţă, împrumutat de la americani, a început să facă valuri şi la noi. Cu deosebire pe piaţa imobiliară, deşi preţurile caselor nu încap în coşul de consum şi prin urmare nu sunt luate în seamă în calculul inflaţiei. Firca de… frica de inflaţie devenise evidentă în dezbaterile publice. Autorităţile din ţara noastră erau supuse unui intens tir de critici, cauzat cu deosebire de faptul că numeroşi formatori de opinie nu au înţeles bine un lucru: acela că inflaţia nu se reaprinsese numai în România. Şi, mai ales, că nu se reaprinsese cel mai tare în România. Chiar şi zona euro suferise, în primăvara lui 2007, o creştere mare a preţurilor. Dacă în 2005, într-un top pentru zece ţări, între care Polonia, Cehia, Slovenia, Lituania, Ungaria, Slovacia, ultima pe listă, ocupând locul 10, era România, în 2007 România urcase de pe locul 10 pe locul 5. Aşadar, nu mai eram ultimii în Europa. Mai mult, câştigasem noi poziţii în topul zonal. Totuşi, criticile au continuat.
După ce un timp scurt, în care inflaţia s-a înscris între canalele ce au contribuit la amplificarea crizei, fiind desigur în creştere, a urmat evoluţia pe un tărâm nou: cel al dezinflaţiei. Şi cu cât inflaţia a tot scăzut, cu atât s-a văzut mai bine cine este competitiv şi cine nu. Pentru că nu numai preţurile, ci şi costurile au început să spună adevărul. În martie-aprilie 2015, când s-a trecut la încheierea bilanţurilor contabile din 2014, am văzut cum se răzbunau şi profiturile mici, şi stocurile de produse nevandabile, şi consumurile exagerat de mari la materiile prime şi energie. Creşterile de preţuri erau acum prea mici ca să le mai poată acoperi. Inflaţia, scăzând, a lovit în neperformanţă. Au urmat, apoi, doi ani – 2015 şi 2016 – în care inflaţia a ajuns la cote negative. Dar nu la deflaţie. Pentru că nu au scăzut preţurile efective; au scăzut, de pe etichete, sumele încasate din TVA în contul bugetului statului. Scopul, acum, fiind o inflaţie de 2 la sută: nici mai mult, dar nici mai puţin. Fără ca frica de frica de inflaţie să se fi stins. Există teama că veniturile vor fi forţate să crească fără ca roata afacerilor să se învârtească fără odihnă, pentru ca surplusul de bani să fie absorbit de activităţi productive şi nu de preţuri.
